După „Oscar şi Tanti Roz„, pe care am recenzat-o aici, „Elixirul dragostei” este a doua carte a autorului Éric-Emmanuel Schmitt pe care o citesc şi, cu siguranţă, nu va fi ultima pentru că este uimitoare rapiditatea cu care se traduc cărţile sale, datorită popularităţii în creştere, bine-nţeles.
Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic, sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate? Foşti iubiţi, Adam şi Louise trăiesc la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, el la Paris, ea în Montréal. Corespondând pe e-mail, cei doi îşi evoca trecutul comun, rănile încă neînchise, momentele de bucurie, dar şi noile relaţii. Ceea ce-i apropie însă a doua oară este prietenia, construită de comun acord şi însoţită de o provocare: ar putea să-şi reînvie dragostea tocmai vorbind despre dragoste?
Este o carte la fel de uşor de citit precum Oscar şi Tanti Roz, autorul părând că se focuseaza pe mesajele transmise, folosind cuvinte puţine, lejeritatea limbajului şi scrierea perfectă pentru orice fel de cititor, fie el pasionat sau căruia îi pică în mâini vreo carte nouă destul de rar. Efectul, însă, este cel dorit şi mesajul este transmis profund, într-un mod plăcut şi din care cititorul rămâne cu inima mai deschisă spre iubire, înţelegere, răbdare şi iertare. Deşi tonul este simplu, trimite către diferite domenii, cum ar fi filosofia şi înţelege grabă cu care oamenii trec prin viaţă, restrângând poveştile dar păstrând rafinamentul, mesajul, continuitatea textului şi firul narativ.
„Soarta a vrut să descoperim fericirea în același timp: tu cu Lily, eu cu Brice. Faptul că aceste noi cupluri nu întunecă pasiunea noastră apusă, ci merg înainte sub ochiul binevoitor al prieteniei noastre chiar reprezintă un dar.
Nu mi-aș fi putut închipui niciodată o soluție veselă pentru povestea noastră.
Permite-mi să-ți adresez aceste cuvinte rudimentare: fii fericit.”
Ceea ce mi-a plăcut, enorm, este trimiterea către Tristan şi Isolda şi naşte dorinţa de a citi cartea sau de a primi piesa de teatru ori opera. Mi-a plăcut din perspectiva omului pasionat de opera şi mai ales pentru faptul că am urmărit reprezentarea scenică a operei „Elixiul dragostei” despre care am scris, de asemenea, aici. M-au atras, desigur, folosirea mesajelor de tip epistola, care aduc iubirea în epoca contemporană, reprezintă un mod uşor de a urmări conversaţiile a doi oameni pentru care iubirea încă este un sentiment profund nu doar o pasiune efemeră sau superficială. De fapt, cumva aminteşte de ipoteza potrivit căreia dragostea durează doar trei ani, diferenţa fiind că în acest caz personajul feminin considera că cinci ani au fost suficienţi pentru consumarea relaţiei în ciuda încercărilor lui de a păstra o relaţie de prietenie bazată pe afecţiune.
„A fost decizia mea să așez un ocean între noi. Am schimbat totul, apartament, haine, climat, latitudine, longitudine, fără ezitare, pentru a-mi urma steaua”
Jocul dintre cei doi, încercările de a prepara, fiecare, propriul elixir, prezentarea tipologiilor umane în diferite momente ale relaţiei, frustrările, reproşurile, micile gelozii dar şi posesivitatea ori altruismul, îi umanizează pe cei doi protagonişti şi crează un efect de recunoaştere în personaje sau atribuirea comportamentelor acestora la propria persoană sunt cât se poate de intense. În fond, dragostea este tot ceea ce trebuie să reziste dincolo de distanţă, timp, trup, plăcere sau tipologie umană. În final, însă, rămâi cu o multitudine de întrebări şi finalul poate fi modelat după propriul plac, cel puţin mie aşa mi-a plăcut să fac.
- Autor: Éric-Emmanuel Schmitt
- Editura: Humanitas
- Colectia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt
- Anul apariţiei: 2016
- Tip coperta: Broşata
- Număr pagini: 160
No Comments