Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne

30 mai 2019

Îmi doream să citesc „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne de foarte mult timp. Cumva, datorită (sau din cauza) interesului meu pentru Cel De-al Doilea Război Mondial şi tot ceea ce a urmat după acesta, am început să am aşteptări destul de mari de la toate cărţile care abordează, într-un fel sau altul, subiectul. Cred că din acest motiv volumul lui John Boyle a pierdut destul de multe puncte.

După lecturarea cărţii, deşi în general nu am probleme cu privire la poziţia mea faţă de o carte pe care am citit-o, am rămas cu un gust dulce-amărui. Pur şi simplu nu ştiam dacă mi-a plăcut cartea şi pot trece peste părţile nerealiste sau pur şi simplu acele părţi negative le eclipsează pe cele pozitive. Cu toate părţile sale nerealiste şi negative care mi-au îngreunat lecturarea, cartea are la bază un subiect sensibil şi dacă, din orice motiv de-a lungul lecturii, pur şi simplu te doare, te gândeşti la tot ceea ce a însemnat Holocaustul şi cât de mult am pierdut noi, ca oameni, ca urmare a acestuia, până la urma volumul irlandezului a ajuns acolo unde trebuie. În rest, pur şi simplu nu pot trece peste câteva absurdităţi ce nu îşi au locul în acest volum.

„Heil Hitler, rosti Bruno, presupunând că acesta era un alt mod de a spune: „Ei bine, acum la revedere și o după-amiază plăcută!”

Bruno, la prima impresie, este un copil inteligent, abil, plin de energie, viaţa şi are multe motive de a fi fericit. Ca orice alt copil de nouă ani aflat într-o familie stabilă, iubitoare şi în deplină legalitate conform cerinţelor Germaniei anilor ’40. Are prieteni, o soră pe care nu o prea îndrăgeşte, ca orice copil de vârsta lui, energie nemăsurată, o curiozitate care uneori îl baga în bucluc şi, cel mai important, prieteni. Până în momentul în care, datorită funcţiei tatălui şi autorităţii pe care acesta o are în Germania, trebuie să se mute în mijlocul pustietăţii, într-o casă modestă cu vedere la un spaţiu împrejmuit cu sârmă ghimpată, din care se ridică furnale care scuipă nori negri şi în interiorul căruia se află oameni îmbrăcaţi în ceea ce par a fi pijamale dungate. Auschwitz, sau „Ouţ With” (Afară cu) aşa cum îl denumeşte Bruno.

Cum spuneam mai sus, Bruno aparţine unei familii destul de înstărite, educate şi potrivit gândurilor şi ideilor sale nu este un copil fără carte, destul de curios, determinat şi posedând ceva abilităţi ce l-ar putea face un copil isteţ. Atunci cum se face că Bruno dezvolta un interes acut către purtarea acestui costum, reprezentat de pijamalele dungate, şi, în acelaşi timp, o dorinţă excesivă de a descoperi ce se afla în spatele acestui gard plin de copii la care el nu poate ajunge? Ei bine, aici lucrurile devin complicate şi cred că povestea devine un pic nerealistă. Datorită meseriei tatălui său, sunt sigură că ideologia nazistă a fost predată copiilor. Ştim, deja, din cărţile de istorie faptul că micuţii nemţi erau bine instruiţi cu privire la ce înseamnă termenul de evrei, ce se doreşte de la aceştia şi ce nu se va accepta. Deci, desigur, te-ai aştepta ca un tată responsabil sau o mamă iubitoare să îşi prevină odraslele cu privire la ceea ce presupune locul mutării şi, de asemenea, interzicându-le accesul în zona lagărelor.

„Nu provoca răul gândindu-te că e mai dureros decât e în realitate!”

Shmuel, copilul evreu cu care Bruno leagă o relaţie de prietenie, este consternat de interesul pe care acest copil german îl manifesta cu privire la situaţia să şi, cu precădere, interesul de a ajunge de aceeaşi parte a gardului cu acesta pentru a-i cunoaşte familia. Ca într-o încercare disperată de umanitate, chiar dacă Shmuel a primit orice mai puţin dovezi de umanitate de la nemţi, încearcă să protejeze această naivitate copilărească a lui Bruno de ororile lagărelor. Cu alte cuvinte, acest copil evreu încearcă să îl menţină pe Bruno în bula ignoranţei în care proprii părinţi l-au pus într-o încercare zadarnică de a-l proteja pe cel care l-a tratat ca pe un om, ca pe un copil, într-o perioadă destul de lungă. Cred că, într-un fel, cu toată bunătatea şi dorinţa copilului evreu de a-şi proteja prietenul, devine un fel de părtaş neputincios la deznodământul cărţii alături de familia lui Bruno.

Probabil mulţi ştiţi, deja, deznodământul cărţii. Mie mi se pare absolut fascinantă naivitatea lui Bruno, faptul acesta de a rămâne copil chiar şi în cele mai periculoase şi inumane momente ale istoriei umanităţii. Autorul se transpune, cumva, în pielea copilului şi spune povestea copilului german, nu al autorului adult. Chiar şi Hitler are, în mintea lui Bruno o cu totul altă denumire şi nu aceea a criminalului de război. Îndemnul nazist este tratat ca un fel de salut, un fel de la revedere sau bună ziua pentru noi. Faptul că nu se folosesc denumirile evenimentelor sau ale locurilor exterminării ne aduce cu atât mai aproape de bulă aceasta a copilăriei. Pijamalele dungate ale evreilor sunt armuri, oamenii căzuţi la pământ din cauza oboselii şi foamei sunt percepuţi că personajele unui joc, lagărul de concentrare este o fermă iar furnalele în care se ard cadavrele sunt folosite doar cu scopul de a încălzi oamenii din lagăr.

Și în mintea fratelui ei se strecură un gând, așa cum se uita la sutele de oameni muncind în depărtare, gândul că toți, băiețași, băieți mai mari, tați, bunici, unchi și oameni singuri, care nu par să aibă nici o rudă, purtau același fel de îmbrăcăminte: pijamale cenușii în dungi și pe cap bonete, tot cenușii în dungi.

Dacă alegi să te axezi strict pe ideea de bază a cărţii nu nu vei fi dezamăgit. Dacă devii raţional, ai ceva cunoştinţe despre istorie şi ştii ce a însemnat şi încă înseamnă Holocaustul rişti să fii prins la mijloc şi să arunci cartea cât colo. Ca adult, mi-e imposibil să cred că un copil isteţ, curios, viitor cercetător poate, al cărui tată este o un caracter important în cadrul SS, nu ştie semnificaţia salutului nazist “Heil Hitler!” sau ce reprezintă Führer-ul,  pe care el îl numeşte Fury, pentru nemţi. Gardul de sârmă, nu zidurile înconjurătoare, erau electrificate. Ori la distanţă la care cei doi copii vorbesc zi de zi, aproape, exista un risc imens de electrocutare, cu atât mai mult cu cât unele întâlniri se petrec după ceva ploi zdravene. Dar poţi privi cartea strict ca pe ceea ce autorul a vrut-o a fi: o romantizare, o fabulă, a Holocaustului.

„Apoi în cameră se făcu foarte întuneric şi, într-un fel, în ciuda haosului ce urmă, Bruno descoperi că încă îl mai ţinea pe Shmuel de mână şi nimic în lume nu l-ar fi determinat să îi dea drumul.”

Partajează asta:

Wrap Up

Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne

  • 8/10
    Actiune
  • 8/10
    Suspans
  • 10/10
    Psihologie
  • 8/10
    Intriga
  • 8/10
    Personaje

Mi-au plăcut

  • Simplitate
  • Abordarea subiectului

Mi-au displăcut

  • Banalitatea
  • Lipsa bazei istorice
  • Absenta realismului

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.