Detectiv de România de Silviu Iliuţă

„Detectiv de România” de Silviu Iliuţă este una dintre cele mai noi apariţii ale Editurii Bookzone. Se pare că editura are în planul de publicare mai mulţi autori romani, ceea ce nu mă poate decât bucura. Îl citisem şi în trecut pe Silviu Iliuţă şi mă bucur că, deşi cartea face parte dintr-un altfel de gen, autorul a păstrat stilul care l-a consacrat. Deşi nu sunt adepta cărţilor scrise de autori romani, din cauza unor experienţe nu prea plăcute, am decis să mai dau o şansă. Cartea este împărţită în două volume uşor de citit.

Dacă îl urmăriţi pe Silviu Iliuţă, fie şi numai pe Facebook, sau îi ştiţi munca, producătorul emisiunii Cronica Cârcotaşilor, ştiţi că are un stil amuzant, uşor caustic şi sarcastic iar ironia este la ea acasă, întotdeauna. „Detectiv de România” este o lectură uşoară, relaxantă, amuzantă, dar şi plină de sentimente contradictorii care urmăreşte parcursul carierei unui „detectiv” puţin atipic. Povestea nu este greu de urmărit, în special dacă ai mai avut deaface cu cărţi poliţiste, finalul fiind mai mult sau mai puţin predictibil.

Povestea este plină de întâmplări reale, din viaţa vedetelor autohtone sau cuprinzând întâmplări despre care am citit cu toţii. Cel mai mult mi-a plăcut această bază autohtona, cu tot ceea ce presupune aceasta, de la întâmplări despre care toţi avem amintiri, limbaj pe care îl folosim sau l-am folosit cu toţii, întâmplări de viaţă despre care toţi ştim sau în care ne-am regăsit cu toţii şi un personaj principal de o naivitate (sau necunoştinţă) pe care nu ştii dacă să îl iubeşti sau să îl desfiinţezi şi să-l trimiţi acasă.

„Simte din nou cum îi cade tavanul în cap, dar de data asta la propriu. Atât de hotărât era să iasă pe uşă, încât o zgâlţâie din toate puterile, iar bucăţele mici de tencuială se desprind de pe plafon şi o ninsoare de humă îi cade pe creştet. Îl vedem pe Anton în prima situaţie dificilă din viaţa sa: este înţepenit în prag, iar limba metalică a zăvorului este îngropată în faldurile adipoase ale şoldului drept, sfârtecându-i o bucată de slănină. Doamne, cât este de dureros!”

Limbajul românesc, acele expresii şi locuţiuni pe care toţi le folosim, sunt aduse în prim plan în ambele volume ale poveştii „Detectiv de România” şi mi se pare, încă, foarte ciudat să lecturez poveşti care sunt spune, scrise, în modul în care mulţi dintre noi le-am povesti. Pur şi simplu te fac să empatizezi mai mult cu personajele şi să înţelegi, mai bine, ce a vrut să spună autorul şi unde vrea să ajungă. Unele expresii, totuşi, nu sunt recomandate copiilor.

„Anton şi Eve au aproape 19 ani şi sunt la cel mai nefericit eveniment din viaţa unui om. Ştiu că v-aţi gândit la parastas şi chiar sunteţi aproape. Este vorba despre o nuntă.”

Anton Scorilo este acel detectiv atipic, foarte inteligent când vine vorba de înţeles evenimente dubioase dar complet neantrenat în ceea ce presupune expresiile şi zicătorile, neantrenat în taina spionajului, îndrăgostit şi într-o relaţie imaginară cu faţa care nu i-a vorbit şi căreia nu i-a vorbit niciodată şi într-un continuu conflict interior privitor la înţelegerea vieţii, mai ales pe cea de la oraş, în adevăratul sens al cuvântului. Simplu, modest, tipicul ţăran supradezvoltat, nu înţelege evenimentele şi întâmplările evidente şi da impresia unui permanent copil cu apucături de om mare.

„Dar de departe cel mai fericit moment din ultima vreme este acesta, de acum, când Anton:
– Stimaţi clienţi, deschidem casa 4 pentru dumneavoastră!”

Acum, la vârsta de 34 de ani, Anton Scorilo avea 34 de ani, deţinea un birou de detectivi şi un corp atletic, „lucrat ani la rând la sala de sport din crama unchiului, amenajată între rafturile cu murături şi damigenele cu ţuică. Miile de ore de ridicat greutăţi împreună cu prietenul mai mare şi mai experimentat, Titus, se vedeau azi în bicepşii săi de piatră.” După mai multe cazuri în care a rezolvat problemele de gastrita, detectivul are oportunitatea să rezolve primul sau caz real, de detectivi.

Cartea este amuzantă, savuroasă şi plină de stereotipuri, iţe încurcate la orice pas, rememorări ale epocilor de aur, apariţia Mircului şi dispariţia acestuia în defavoarea Facebookului, simplitatea omului de la ţara care nu îi înţelege pe cei din capitala, un mix menit să te pună la punct cu toate detaliile anchetei, o paralelă continua intre prezent şi trecut şi un amalgam de lucruri specifice romaneşti pe care le vei privi cu alţi ochi, cu zâmbetul pe buze şi cum un „Vai, Doamne!” în gând.

„De 389 de zile este într-o relaţie amoroasă cu Ochi Spălăciţi. Ea n-a aflat încă, dar o va face odată. Într-o zi cu soare. N-a aflat nici că el a fost supărat pe ea de câteva ori, nici că au mâncat cartofi prăjiţi la lumina felinarului, nici că au fost împreună la râu şi au prins patru păstrăvi. Iubirea se consumă între el şi posterul Irinei, aşa că la ea n-a mai ajuns informaţi”

Cartea nu este şi nu se vrea o capodoperă. Este o poveste menită să descreţească frunţi, să îţi aducă aminte de unde vii şi ce fel de origini cari în spate, cât de autentici suntem, încă, în goana noastră spre vestificare şi cât de tipic de atipici rămânem, cu toate ale noastre, pe care ne-ar fi greu să le schimbăm.

Mulţumesc, Bookzone, pentru posibilitatea de a lectura această nouă carte a unui autor român contemporan.