„Iubire amară” de Elena Ferrante este o poveste plasată în Italia, Napoli şi reprezintă romanul de debut al Elenei Ferrante. Povestea din spatele cărţii este istorisirea vieţii unei mame şi a celor trei fiice ale sale cu tot ceea ce vine şi intervine în relaţia dintre ele minciuni complicate, emoții, decizii, acceptare, neînţelegeri şi amintiri care le leagă inevitabil.
Cartea disecă spiritul feminin, cu toată negura şi lumina sa, ne prezintă diferite femei cu toate alegerile şi neîmplinirile lor şi încercarea acestora de a părăsi un cămin plin de violenţă. Volumul ne conduce într-o lume a bărbaţilor violenţi, a legilor făcute cu pumnii, a întorsăturilor de situaţie extrem de ciudate şi uneori fără nicio logică şi finalitate dar şi a femeilor care se sacrifica din dorinţa de a-şi salva copiii.
Elena Ferrante aduce în prim plan teme acide, îndrăzneţe, captivante şi pe alocuri tabu. Romanul, chiar fiind unul scurt, este destul de complex cu multe răsturnări de situaţie, momente destul de ciudate, elemente care te bagă în ceaţă doar ca să te scoată la malul unei mari pline de secrete şi multe legături de familie dintre cele mai distructive.
„Eram într-atât de hotărâtă să fiu diferită de ea, încât pierdeam, unul câte unul, motivele de a-i semăna.”
Cartea nu este prea plină de personaje. Sunt menţionate cele două surori dar mai nimic despre acestea, Amalia care este victima înecului, Delia care este personajul narator şi fiica cea mare a Amaliei, fratele Amaliei Filippo, Caserta care se va dovedi crucial în dezlegarea iţelor poveştii dispariţiei şi morţii Amaliei, Antonyo fiul lui Caserta şi un tată violent care încă bântuie mintea Deliei şi care ne este prezentat într-un cadru la finalul cărţii.
Odată cu moartea mamei sale, Delia care este şi naratorul acestei poveşti, începe o investigaţie pe cont propriu pentru a reconstrui traseul final al mamei sale din momentul părăsirii oraşului Napoli pentru a ajunge la Roma şi până în punctul în care aceasta sfârşeşte înecată şi adusă la mal pe o plajă pe care familia obişnuia să o folosească ca zonă de vacanţă în copilăria Deliei şi a surorilor sale.
Amalia este prezentată aici ca o pictură care prinde contur şi viaţă prin rememorarea amintirilor Deliei. Aceasta este prezentată minuţios, oferind cititorului o perspectivă largă asupra fizicului, modului de a fi, a gândi şi a vieţii Amaliei care devine un fel de simbol cheie al romanului cu care Delia ajunge să se identifice tot mai profund de-a lungul cărţii. Tipul de femeie simplă, iubitoare, aflată într-o relaţie abuzivă din care încearcă să scape, Amalia mi-a adus aminte de multitudinea de femei despre care auzim tot mai des, provenite din familii violente care ajung să fie parte din noi familii violente găsindu-se într-un cerc care nu poate fi rupt sau doar cu dificultate.
„Copilăria e o fabrică de imperfecțiuni care rezistă în fața imperfecțiunilor.”
Amalia devine doar numele şi nu mama Deliei pentru că pare cumva o fiinţă individuală, complexă şi complicată aşa cum o prezintă autoarea pe când tatăl violent şi omniprezent în vieţile şi amintirile triste ale tuturor nu are un nume, nu are caracteristici sau vreo formă ci este doar tata, semn că mesajele transmise, educaţia oferită celor trei fete şi violenţa domestică l-au metamorfozat într-o formă fără fond mai degrabă decât într-o fiinţă umană. Toată cartea Delia încearcă să se convingă pe sine că e mai bună, mai puternică, mai serioasă şi diferită de mama sa decât să accepte faptul că sunt mult mai asemănătoare şi legate decât ar vrea aceasta să accepte.
Oraşul este prezentat ca un maidan grotesc şi plin de bărbaţi misogini care îşi subjuga soţiile folosind violenţa în acest scop, educaţia aproape inexistentă oferită copiilor, tradiţiile înţelese greşit şi aplicate prost, modul în care societatea se raportează la familie şi familia la societate reprezintă, de fapt, acţiunea principală a romanului şi perspectivă din care acesta trebuie privit fiind destul de greu de înţeles şi simţit uneori. Napoli devine scena sufocării, un oraş vechi aflat în putrefacţie din cauza decăderii şi dezumanizării locuitorilor acestora care au spoit pereţii interiori şi exteriori cu sentimente dintre cele mai diverse cum ar fi iubirea, suferinţa, moartea, trădarea, gelozia, orgoliul, misoginismul, feminizarea, deposedarea de putere şi bunuri materiale, violenţa domestică şi violenţa de dragul violenţei.
Cu toate acestea, „Iubire amară” de Elena Ferrante, spune povestea sinceră şi uneori dureroasă, presărată cu iubire şi gelozie dintre mame şi fiice. Povestea aduce în perspectivă asemănările şi deosebirile dintre cele două caractere feminine ale unui cămin, despre nevoia de a fi la fel şi nevoia de a se identifica şi individualiza pentru ca, în final, să ajungă să împartă acelaşi drum sau să se despartă şi să aleagă căi complet diferite.
„Mama mea, care de ani de zile există doar ca o obligație sâcâitoare, uneori ca o obsesie, murise. Dar, în timp ce-mi frecam fața viguros, în special în jurul ochilor, mi-am dat seama cu duioșie neașteptată că, în schimb, o aveam pe Amalia sub piele, ca un lichid cald care-mi fusese injectat cine știe când.”
- Autor: Elena Ferrante
- Editura: Pandora M
- Anul apariţiei: Mai 2018
- Tip coperta: Broşata
- Nr. pagini: 176
No Comments