Diana cu vanilie de Diana Sorescu

29 ianuarie 2019

Diana cu vanilie de Diana Sorescu mi-a picat în mâini acum ceva ani, după trecerea în neființă și mult prea devreme a autoarei. Aveam schița făcută imediat după lecturarea cărții însă o public abia acum pentru că simt că acum i-a venit vremea. Volumul este structurat în patru părți:

1. Începuturi.
2. Oameni.
3. Nebuloase.
4. Poezii.

Cartea mi-a fost recomandată, des, de persoane cu care nu mai sunt în contact acum. Îmi spuneau că mi s-ar potrivi pentru că și eu am un tip de scriere asemănător și că mi-ar plăcea. Și sunt momentele acelea în care ești tânăr și nesigur și nu vrei să superi pe nimeni și spui că o vei citi. Nici nu vrei să pleci la drum cu vreo idee creaţă, dar în același timp știi că e o carte publicată post-mortem și iar nu vrei să cazi în vreo dramă.

Şi mă joc cu adevăruri, le împletesc cu fabulaţie, presar puţînă ironie, pudrez cu imaginaţie şi le dau Share.

Și m-am regăsit în unele dintre scrierile Dianei, cu toate îndoielile mele și temerile precedente. Diana nu scrie pentru minte. Diana nu scrie capodopere menite să te ajute să ajungi primul om în x sau y domeniu. În urma cărții am realizat că nici eu nu scriu pentru mințile nimănui ci pentru inimi. Sunt atât de multe cărți care sunt menite să ne sună cum să trăim sau ce să simțim încât realizezi că vrei o pauză. Dar…

Citind-o pe Diana am realizat faptul că și ea dorea, în momentele în care scria pe blogul personal, să deschidă inimi și să mângâie mințile celor sufocați de prea multe: prea multe sentimente, prea multe dureri, prea multe doruri, prea mulți oameni, prea multe întâmplări cu final îndoielnic. Dar…

„Eşti ceea ce eşti în secunda asta datorită alegerilor pe care le-ai făcut în viaţă. Alegeri responsabile, mature, asumate, calculate şi drepte, alteori copilăreşti, impulsive, nebuneşti, greşite, idioate, fără cap. Dar toate sunt ale tale. Şi în momentul în care vei învăţa să le accepţi, o să te iubeşti. Şi nu o să ai regrete.”

În fiecare text vedem o altă Diana, care se dezvoltă și crește de-a lungul fiecărui capitol. Și acum ajung la partea pentru care nu eram sigură dacă să public această părere atunci când am terminat lecturarea cărții sau să mai las timpul să treacă. Diana pare dulce și vicleană, minunată și o judecătoare aspră, pare sigură pe ea și instabilă emoțional, amuzantă și ironică până la sânge. Știu că, probabil, în tot acel timp autoarea a crescut, s-a dezvoltat și prin prizma profesiei sale a învățat să accepte, să fie umană, să apere și să scoată la iveală povești dintre cele mai diverse.

„Nu cred că înveți vreodată să nu îți mai fie dor. Dar înveți că pentru dor ai un sngur leac: amintirile”

Diana se contrazice mult, pe alocuri pune medicina pe locul al doilea susținând religia. Ajunge chiar în punctul în care spune că postul și rugăciunea sunt mult mai bune în tratarea unor probleme, precum depresia, decât medicamentele sau psihologii ori psihoterapeuții. De asemenea, fiind jurnalist trebuie să fii, cumva, imparțial. Că nu poți tot timpul este de înțeles, ești om, iar unele povești sunt de-a dreptul tragice. De aceea nu cred că modul în care unele texte sunt formulate denotă iubirea față de aproape, așa cum promovează religia căreia Diana îi era foarte dedicată, dar din ceea ce scrie, uneori, ne arată că nu este atât de iubitoare… urăsc oamenii care… și oamenii care… nu mi se pare ceva de pus într-o carte sau pe un blog.

„Și știu trei fete (patru dacă mă pun la socoteală și eu) care, în anumite perioade ale vieții lor, au luat trenul sau autocarul și au mers de la zece ore în sus că să-și vadă iubitul.”

Cred că în momentele în care Diana scria acele texte, pe blogul personal, creștea, se dezvolta, își varsa năduful și dragostea, iubea și ura, învăța și se lovea de obstacole. Asta nu o face o femeie rea, ci doar o tânăra în creștere care ar mai fi avut de văzut și de învățat. Nu cred că ne oprim vreodată din învățat. Asta înseamnă, până la urmă, să fii om.

„Am știut de la început că tu nu rămâi. Tu ești liber, așa ai fost mereu.”

Nu știu dacă Diana ar fi publicat aceste texte într-o carte. Potențial avea, fără doar și poate. Sunt sigură că rezultatul final ar fi fost altul dacă ea ar fi fost acolo pentru a-și spune întreaga poveste. Dar nu a fost, așadar altcineva a decis pentru ea și unele texte nu sunt pentru oricine. Da, găsim texte în această carte care îți ajung la inima și te sufocă sau te vindecă, dar avem și texte pline de contraziceri, răutăți și nesiguranță.

„Femeia nu e în stare să mențînă o relație de prietenie adevărată […] cu o altă femeie. De-aia prietenă mea cea mai bună e un bărbat.”

Cartea se citește ușor, fiind destul de scurtă se poate citi că o pauză între două cărți mai grele sau mai consistente. Nu am vrut să fiu răutăcioasă în privința aceste cărți însă rămâne la stadiul de texte pe un blog în anumite momente care nu sunt, neapărat, momente cheie. Dar Diana putea, cu siguranță, să scrie mai mult și mai bine și ar fi ales mult mai bine ceea ce ar fi ajuns în mâinile cititorilor săi. Nu i s-a mai acordat această șansă, însă…

  • Autor: Diana Sorescu
  • Editura: ALL
  • Colectia: Literatura contemporana
  • Anul aparitiei: 2014
  • Tip coperta: Necartonata
  • Nr. pagini: 176 pagini

Partajează asta:

Wrap Up

  • 5/10
    Actiune
  • 5/10
    Suspans
  • 9/10
    Psihologie
  • 9/10
    Intriga
  • 8/10
    Personaje

Mi-au plăcut

  • Simplitate
  • Poveste
  • Emotie
  • Autoironia

Mi-au displăcut

  • Multe truisme
  • Contraziceri
  • Nesiguranta
  • Unele pasaje rautacioase

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.