„Diana cu vanilie„ de Diana Sorescu mi-a picat în mâini acum ceva ani, după trecerea în neființă și mult prea devreme a autoarei. Aveam schița făcută imediat după lecturarea cărții însă o public abia acum pentru că simt că acum i-a venit vremea. Volumul este structurat în patru părți: 1. Începuturi. 2. Oameni. 3. Nebuloase. 4. Poezii. Cartea mi-a fost recomandată, des, de persoane cu care nu mai sunt în contact acum. Îmi spuneau că mi s-ar potrivi pentru că și eu am un tip de scriere asemănător și că mi-ar plăcea. Și sunt momentele acelea în care ești tânăr și nesigur și nu vrei să superi pe nimeni și spui că o vei citi. Nici nu vrei să pleci la drum cu vreo idee creaţă, dar în același timp știi că e o carte publicată post-mortem și iar nu vrei să cazi în vreo dramă. Şi mă joc cu adevăruri, le împletesc cu fabulaţie, presar puţînă ironie, pudrez cu imaginaţie şi le dau Share. Și m-am regăsit în unele dintre scrierile Dianei, cu toate îndoielile mele și temerile precedente. Diana nu scrie pentru minte. Diana nu scrie capodopere menite să te ajute să ajungi primul om în x sau y domeniu….