„Ritmuri interioare” de Rebecca Miller spune şapte povesti semnificând şapte moduri diferite de a percepe viaţa, aparţinând unor personaje deopotrivă normale şi exemplare, care încearcă să-şi înţeleagă propria feminitate. Şapte femei puternice care îşi dezvăluie slăbiciunile menţinute secrete şi cu care se luptă, de o viaţă, pentru a nu fi subjugate. Greta este o editoare de cărţi de bucate care cunoaşte succesul lucrând la volumul unui scriitor pe val şi care se găseşte, surprinzător în primul rând pentru ea, pe punctul de a-şi părăsi soţul fără să ştie prea bine de ce. Delia este o femeie cu trei copii, care fuge de violenţă conjugală într-o încercare de a-şi reface viaţa. Louisa este o pictoriţă care pare să fie incapabilă de a-şi gestiona relaţiile şi face aceleaşi greşeli, sperând să obţină rezultate diferite. Paula este o tânără care asista îngrozită la un accident de circulaţie. Nancy este o fetiţă, în lumea căreia fanteziile şi realitatea se întrepătrund. Incertitudini personale şi profesionale, familie, infidelitate, angoasă, trauma, bucurie, frică. Fiecare poveste îşi urmăreşte personajul cu un ochi atent, îi explorează complexitatea psihologică, suişurile şi coborâşurile. Femeile din povestiri, fie ele tinere, în floarea vârstei sau bine trecute prin viaţă, au că trăsătura comună un ritm interior propriu, un fel…
Pasionată fiind de istorie şi ştiindu-l pe maestrul cuvintelor, Octavian Paler, un pasionat al aceleaşi ştiinţe era imposibil să nu îmi pice în mâini această operă de artă fantastică ce m-a purtat pe tărâmurile magnifice ale Mexicului aşa cum puţini ajung să îl vadă în viaţă. „În trecutul Mexicului găseşte zeii stranii şi monstruoşi ai aztecilor, poveştile înspăimântătoarelor sacrificii rituale istoria cuceririi incredibile a lui CortEs… Povesteşte legende. Descrie zei înfricoşători şi altare şiroind de sânge. Vede piramide în mijlocul junglei atotputernice. Face asociaţii şi imaginează punţi între civilizaţii. Probabil că acesta este sensul esenţial al întregului parcurs prin Mexic: imboldul de a înţelege o civilizaţie ce nu acceptă grilele de interpretare ale raţionalei Lumi Vechi…” spunea Radu Pavel Gheo despre această carte a lui Paler. Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și în sfârșit, al patrulea, în care eliberat de inhibiții și de obsesii devii un fel d călător fără bagaje. (p. 223-224) Tind să îi dau dreptate acestuia şi să continui să mă gândesc cât de frumos am vizitat Mexicul fără să îl vizitez de fapt…
Aşa cum spuneam şi în recenzia anterioară, am fost extrem de copleşită de tot ceea ce s-a întâmplat în capitală, la clubul Colectiv. Biserica îmi e din ce în ce mai departe de suflet şi preoţii îmi repugnă. Probabil niciodată nu am asociat divinitatea cu religia, care mi se pare o afacere menită să profite de cei mai năpăstuiţi oameni pentru a se scutura de aceştia când nu îi mai este de folos. Cu toate aceasta, m-am simţit goală pe interior şi ceva m-a făcut să devorez trei cărţi într-o singură zi, ca şi cum aş fi ştiut exact de ce am nevoie şi ce cărţi să iau din bibliotecă,la momentul potrivit. ”Trandafirul de mare preț”, la fel ca cealaltă carte din serie, „Doar vântul o ştie”, ambele de Bruno Ferrero, se constituie într-o carte de suflet, lectura ei fiind un exercițiu spiritual adresat oricăruia dintre noi, de orice vârstă și pregătire, care simte nevoia de o pauză şi o meditaţie asupra propriului suflet şi propriei minţi. Ceea ce am remarcat, este faptul că această carte este alcătuită din mici narațiuni, axându-se pe mai multe categorii, cartea dorindu-şi să cicatrizeze răni, pe care le avem, poate, chiar din copilărie, să vindece orgoliul,…
În ultima perioadă, am fost extrem de copleşită de tot ceea ce s-a întâmplat în capitală, la clubul Colectiv. Biserica îmi e din ce în ce mai departe de suflet şi preoţii îmi repugnă. Probabil niciodată nu am asociat divinitatea cu religia, care mi se pare o afacere menită să profite de cei mai năpăstuiţi oameni pentru a se scutura de aceştia când nu îi mai este de folos. Cu toate aceasta, m-am simţit goală pe interior şi ceva m-a făcut să devorez trei cărţi într-o singură zi, ca şi cum aş fi ştiut exact de ce am nevoie şi ce cărţi să iau din bibliotecă,la momentul potrivit. „Doar vântul o ştie” de Bruno Ferrero este o cărţulie ilustrată ce conţine mai multe istorioare şi câteva meditaţii, adevărate picături de înţelepciune vibrând pe teme precum: Osteneala şi răgazul, timpul şi eternitatea, viaţa şi moartea, durerea şi bucuria, credinţa şi iubirea. Nu sunt menţionaţi preoţi, biserică sau vreo religie anume. Sunt menţionate gânduri umane fireşti, pe care fiecare dintre noi le-am gândit cel puţin o dată în viaţă şi asupra cărora am meditat, sau doar le-am lăsat să treacă pur şi simplu. Am găsit şi un text destul de amuzant care m-a…
Este cea de-a doua carte a scriitorului Sergiu Someşan pe care o citesc în mai puţin de o lună şi pentru care îi mulţumesc autorului pentru că m-a cadorisit cu patru dintre volumele domniei sale! Prima impresie pe care am avut-o văzând cartea „Numărul fiarei” de Sergiu Someşan, a fost aceea că este o carte extrem de subţire, având nu mai puţin de 102 pagini pline cu poveşti care îţi pun mintea la încercare, nu prin prisma descoperirii unei erori în alegerea carierei în detrimentul meseriei de detectiv, ci prin prisma valorilor morale şi a învăţăturilor prezentate în carte. De asemenea, pasaje de o profunzime cât se poate de impregnanta pentru fiinţa, se resimte acut până în pragul de a vrea să citeşti şi să reciteşti textele. Acest volum este, în primul rând, perfect pentru a fi lecturat, în cazul meu, în ultimul an de facultate când lucrul la realizarea lucrării de licenţă sau învăţatul pentru examene îţi ocupa tot timpul. Este uşor de citit, nu necesită cunoştinţe fantastice şi poveştile te prind iremediabil ca într-un cocon de informaţii şi poveşti care îţi pun în funcţiune inima şi mintea, concomitent. Volumul acesta, prezintă o colecţie de povestiri scurte din categoria Fantastică şi Ştiinţifico-Fantastică…
În primul rând, aş dori să mulţumesc Libris, librărie online, pentru oportunitatea de a citi două cărţi fantastice. Prima dintre cele două fiind „Marea calatorie a lui Amy & Roger” care m-a uimit şi m-a ţinut în suspans destul de mult timp. Cea de-a doua carte pe care am primit-o, este „Contesa Sangeroasa” de Rebecca Johns care mi-a reamintit de ce iubesc istoria şi cu ajutorul căreia am rememorat cateva evenimente pe care le invatasem in facultate. A fost oare Contesa sângeroasă prima – şi cea mai atroce – femeie ucigaş în serie? În 1611, Erzsebet Bathory, o influenţă contesa maghiară, este întemniţată sub acuzaţia de ucidere a câtorva zeci de servitoare, supuse celor mai cumplite chinuri. Scris la persoana întâi, romanul ne spune povestea contesei, din copilărie şi până la căsătoria aranjată cu Ferenz Nadasdy. Încercând să-şi îndeplinească perfect rolul de mama şi soţie, contesa începe să ridice pretenţii extreme asupra servitoarelor sale, exigente care vor lua o turnură sinistră. O incursiune fascinantă în intimitatea unei femei care, încercând să-şi apere onoarea, se transformă într-un monstru. Pentru că sunt studentă la Istorie, mi-a plăcut întotdeauna să îmi pot închipui cum ar arăta istoria altfel. Probabil din acest motiv am devorat cartea…
Pentru că sunt studentă la Istorie, mi-a plăcut întotdeauna să îmi pot închipui cum ar arăta istoria altfel. Probabil din acest motiv am devorat cartea „Profeţia familiei Romanov” de Steve Berry. Mă intrigă îmbinarea istoriei reale cu zvonurile acelor vremuri şi aş fi curioasă în privinţa unui număr mai însemnat de asemenea cărţi pline de intrigi, până spre secrete nemărginite care nu au fost prinse în cărţile de istorie. Volumul este, ca şi celelalte care poartă marca Steve Berry, un amestec de thriller şi policier, bazat pe o intrigă cu rădăcini istorice. Avocatul Miles Lord este încântat să se afle la Moscova, în aşteptarea unui eveniment de excepţie. După căderea comunismului, poporul rus a votat revenirea la monarhie. Noul ţar va fi ales dintre rudele îndepărtate ale lui Nicolae al II-lea de o comisie special numită, şi însărcinarea lui Miles este să verifice trecutul candidatului preferat de un grup de oameni de afaceri occidentali. Însă cercetarea devine curând una dintre cele mai neimportante preocupări pentru Miles, când acesta descoperă că este ţinta unui ucigaş nemilos. La început, singura întrebare a lui Miles este motivul pentru care cineva îi doreşte moartea. Însă după descoperirea unui mesaj criptic din scrierile lui Rasputin, Miles caută…
„Ce ne spunem când nu ne vorbim„, de Chris Simion, este o carte profundă care surprinde lupta interioară a unei Ea (Floarea-Soarelui) şi a unui El (Zmeul Albastru). O carte despre viaţă, moarte, frică, iubire, şi adevăr. Cartea este profundă şi îţi scormoneşte în suflet până dă de umanul din tine care gustă o lectură bună şi ştie când să îşi pună întrebări sau când să găsească răspunsuri. Chris Simion este un fel de Emil Cioran modern, întruchipat în femeie. Un diagnostic fatal o determină pe Floarea Soarelui să fugă de toți cei dragi. Departe de țară, în deplină singurătate scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, își reface analizele și descoperă că e sănătoasă. Revenind în lumea din care evadase, Floarea Soarelui descoperă că nu se mai regăsește în ea. Mi-a fost greu să cuget toate trăirile, să îmi dau voie inimii şi minţii să se pătrundă cu personajele. Cartea nu este plină de acţiune ci pune la încercare spiritul uman, ceea ce rămâne după ce tot ceea ce protejează sufletul, inima şi mintea, dispare. Nu va fi uşor de citit pentru oricine. Nu ai, totuşi, cum să nu te îndrăgosteşti de ea şi nici…
„40 de zile”, de Chris Simion, asemenea romanul Ce ne spunem când nu ne vorbim, este o altă carte profundă pe care ne-o oferă autoarea cu gândul de a ne face o introspecţie nouă înşine şi celor de lângă noi şi de a redescoperi un Dumnezeu departe de Biserica ce poate, aşa cum bine surprinde autoarea, „să aibă un S.R.L. sau un S.A.” în coadă. Un roman scris în 40 de zile, un joc al introspecţiei şi al (re)găsirii de sine. Recomandat persoanelor aflate în derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de maturitate. Jocul începe cu o singură pistă: sufletul tău. În fiecare zi cobori în tine, în adânc. N-ai cum să te-ntorci, n-ai cum să te opreşti, ci doar să mergi înainte. Ultima zi este răscrucea, momentul deciziei: „încotro?”. Cele 40 de zile de reflecţie şi sinceritate îţi dau răspunsul şi la final nu mai ai nicio şansă de ezitare pentru că simţi exact pe unde s-o iei. Autoarea nu trădează nimic. Materializează propriul suflet într-o mare de metafore şi sentimente mărturisite vag, permiţând cititorului să interpreteze în funcţie de stările sale, orice urmează să (re)găsească în acest roman. Fiecare capitol, fiecare nouă zi are…