În „Lola și băiatul de treabă din vecini” de Stephanie Perkins, Lola este acel gen de adolescentă despre care se vorbeşte extrem de des, în special în România. Lola este fiica unui cuplu gay. De fapt, personajul este extrem de bine structurat, extrem de bine ancorat în realitate şi ştie cum să se facă vizibilă sau invizibilă. Este copilul de care se tem oamenii. Unul dintre subiectele cărţii, deşi nepus în prim plan, este modul în care un copil poate creşte într-o familie cu părinţi de acelaşi sex. Subiectul, tabu, adoptat de scriitoare mi se pare fantastic evocat. Lola este o adolescentă normală, responsabilă şi impulsivă, matură şi imatură, visătoare şi raţională, îndrăgostită şi confruntându-se cu decizii greşite. „De când mă ştiu am vorbit cu Luna. I-am cerut să mă călăuzească. E ceva profund spiritual în strălucirea ei palidă, în suprafața ei cu cratere, în înfăţişarea ca de ceară şi în fazele ei. În fiecare seară poartă o nouă haină, totuşi e întotdeauna ea însăşi. Şi e întotdeauna acolo.” Lola este acel om prins între două iubiri. Cea dintâi, neconsumată şi încă prinsă în inima sa, reiese la suprafaţă şi o umple de întrebări, se instalează nesiguranţa, dorinţa de a…

În original, în limba franceză, cartea a purtat denumirea de Odette Toulemonde (numele uneia dintre nuvele), însă editorii americani au considerat că traducerea ei sub numele The most beautiful book în the world este mult mai potrivită. După cum v-am obişnuit, continui seria cărţilor autorului Eric-Emmanuel Schmitt, cu o altă carte care m-a impresionat profund. Mă gândeam, desigur, că ar putea fi inclusă în acelaşi mod de formulare precum cel folosit pentru cartea Concert în memoria unui înger.  De această dată, însă, carte spune poveştile a opt femei. Opt texte cu o profundă încărcătură emoţională şi cu aceeaşi măiestrie de a diseca spiritul feminin cum ne-a obişnuit autorul. De fapt, fascinant în toate cele opt texte este faptul că toate cele opt femei, de vârste diferite, cu educaţii diferite şi provenind din medii diferită sunt într-o continuă căutare a unei singure esenţe pentru a trece prin viaţă. Fericirea, goana după aceasta şi dorinţa de a se desăvârşi ca fiinţe, reprezintă punctele comune ale protagonistelor cărţii Cea mai frumoasă carte din lume. Cele opt povesti au titluri distincte şi anume: Wanda Winnipeg, E o frumoasă zi cu ploaie, Intrusă, Falsul, Totul pentru a fi fericită, Prințesa desculță, Odette Toulemonde, Cea mai…

Nu sunt adeptă cărţilor romantico-siropoase, de cele mai multe ori. Încerc să aleg cărţi care îmi pun mintea la contribuţie şi care mă învăţa câte ceva. Doar că drumurile cu trenul trezesc visătoarea din mine şi îmi este imposibil să nu iau în considerare şi o carte de dragoste precu „Distanţa dintre noi” de Kasie West, asta pentru că am mers destul de mult cu trenul în ultima perioadă. O pauză de la viaţă, mult prea agitată în ultima vreme, mă face dornică să visez la poveşti de iubire cu final fericit, care să mă bucure, să mă facă să zâmbesc sau să lăcrimez. Pur şi simplu e nevoia aceea de a îţi reabilita inima de la a o numi naivă şi a-i da un strop de credibilitate când se aruncă în iubiri ocazionale. Caymen şi Xander sunt acele genuri de copii cărora nu le-ai da nicio şansă. Provenind din medii diferite, având studii diferite şi sperând la cu totul alte visuri. De asemenea, gradul de libertate este crescător la unul şi la pământ pentru celălalt, intervenind şi o nevoie de răzvrătire n cazul lui Xander aşa cum eliberarea în cazul lui Caymen vine din nevoia de a scoate la…

„Femeia în faţa oglinzii” de Eric-Emmanuel Schmitt, este ultima carte lansată de autor în România, chiar în cadrul târgului de carte Gaudeamus din toamnă anului 2015. Acest detaliu, pe care l-am aflat ulterior lecturării volumului, îmi răspunde la câteva întrebări privind stilul scrierii şi modificările care au intervenit în acesta, având în vedere că am lecturat şi alte cărţi de acest autor. Eric – Emmanuel Schmitt prezintă trei femei și trei epoci: Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii, Hanna, în Viena imperială de la începutul secolului XX, iar Anny în Hollywoodul actual. Toate trei se simt profund diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie? Autorul pune, de la începutul scrierii în discuţie cu cititorul posibilitatea existenţei reîncărcării. De asemenea, Dumnezeu este amintit sub formă de simţire, conştiinţa şi capacitatea de a distinge binele de rău, ceea ce îl face mai puţin responsabil de viaţa fiecăruia dintre noi, oferindu-ne liberul arbitru. De asemenea, personajele sale sunt simple, gândind după modelul creşterii şi nu al educaţiei primite, dar debordând de raţiuni sănătoase, chiar dacă alegerile pe care le fac sunt considerate în contradicţie cu ceea ce promovează societăţile în care se dezvolta cele trei personaje principale…

În primul rând, înainte de toate, aş dori să îmi cer scuze faţă de Andrei pentru că am zăbovit atât de mult să pun la punct această recenzie. În primul rând sunt prinsă între sesiune şi finalizarea temei de licenţă, pe de altă parte am fost complet răvăşită de poveste, de modul în care, aşa cum i-am mărturisit şi autorului, disecă atât spiritul uman, cât şi caracterul până în punctul în care îl eliberează de toate supliciile şi stereotipurile arborate de societate, făcându-l ceea ce ar trebui să fie omul: o fiinţă conştientă, care se descoperă şi redescoperă, treptat, permiţându-şi să simtă stări diverse cu o intensitate aproape de colaps. „Mă fac ghem de stele la cerul trupului ei.” Îl cunosc pe Andrei prin prisma pasiunii pentru lectură, pentru că am regăsit în el o eu din adolescenţă, am fost curioasă de modul în care scrie un adolescent, azi. Plin de curaj, nefiresc de sincer, dezinvolt şi plin de pasiune. Cel puţin aşa l-am perceput eu pe Andrei, autorul  cât şi pe Andrei personajul, amândoi de o maturitate care te pune pe gânduri şi te stârneşte cât să-i afli străfundurile fiinţei, cât să îţi doreşti să faci parte din lumea…

De departe, secolul XX din istoria umanităţii reprezintă perioada căreia m-am dedicat cel mai mult, mărturie stând şi licenţa pe care mi-am ales-o la finalul a trei ani de studiere a istoriei, având ca tema comunismul românesc. Dacă ar trebui să aleg un film romanesc care să îmi fi plăcut şi din care, în opinia mea, reuşim să reţinem extrem de multe aspecte, aş alege, de departe, Moromeții. Filmul alb-negru românesc din 1987, regizat de Stere Gulea după volumul I al romanului Moromeții (1955) al lui Marin Preda. De fapt, mi-au plăcut ambele volume ale lui Marin Preda şi am reţinut extrem de multe detalii, interesante şi captivante, despre satul tradiţional românesc. Unii critici spun că se putea alege orice familie din orice sat romanesc de după primul Război Mondial şi acţiunea ar fi curs la fel. Moromete, însă, este genul de personaj atipic, inteligent nativ, deşi neşlefuit pe care toţi sătenii îl ascultă cu interes şi băgare de seamă. Având, puternic înrădăcinate, valorile şi tradiţiile romaneşti, este de înţeles cum lumea să se năruie odată cu necesitatea vinderii pământului, pe care abia îl primise după sfârşitul războiului, trădarea surorii sale care îi întoarce pe fii împotriva sa, răzvrătirea şi…

Într-un cătun idilic din Franţa, o respectabilă doamnă în vârstă pe care justiţia a exonerat-o de orice vină este pe punctul de a-şi mărturisi vina. În mijlocul oceanului, un marinar taciturn află că şi-a pierdut o fiică. Telegrama cea crudă nu îi spune însă care din cele patru. Destinele a doi tineri muzicieni sunt frânte de o crimă. Se va folosi prima doamnă a Franţei de un secret abominabil pentru a se răzbuna pe cel care nu o mai iubeşte? Fiecare dintre protagoniştii celor patru nuvele ajunge, într-o situaţie-limită, să-şi cunoască faţa cea mai întunecată. „Concert în memoria unui înger”, este cea de-a patra carte a autorului Éric-Emmanuel Schmitt pe care o citesc anul acesta după Oscar şi Tanti Roz, Elixirul dragostei şi Otrava iubirii şi presimt că nu va fi nici ultima pentru că îmi doresc să citesc toate cărţile autorului din mai multe motive. Cele patru cărţi au subiecte total diferite dar un punct central, din ceea ce mi-am putut da seama, extrem de puternic: moartea. Ceea ce vrea să evidenţieze autorul în Concert în memoria unui înger este modul în care moartea influenţează relaţiile dintre oameni pentru că în toate cele patru nuvele ale romanului cineva sau…

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. „Urăşte-i din tot sufletul. Aşa, o să ai un os de ros. Şi când o să-l termini, o să vezi că n-a meritat osteneala.” Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Având în vedere că este o carte de 100 de pagini pe care am citit-o într-o oră, în sesiune, în pauză dintre două cursuri, nu mă aşteptam ca această carte să…

Femeile care au renunțat la bărbați de Karine Lambert spune povestea a cinci femei din generaţii diferite, care provin din lumi diferite, au un singur punct comun: nu vor să mai audă de dragoste şi bărbaţi şi au inventat un alt mod de a trăi. Bărbaţii sunt prezenţi doar prin absentă, apar în amintirile, în nostalgiile, în visele şi în dorinţele lor ascunse. Singura prezentă masculină acceptată este motanul casei! O nouă locatara vine într-o zi să le bulverseze viaţa. Juliette afla cu uimire regulile casei şi e impresionată de complicitatea, de curajul şi de nebunia acestor femei. Însă ea nu a renunţat încă la dragoste. Va zgudui ea oare convingerile vecinelor sale? Să ne imaginăm o clădire cu femei care au renunţat să spere la dragoste, la bărbaţi şi relaţiile cu acestea, fie că sunt personale, profesionale, familiale sau romantice este aproape imposibil, ca o glumă morbidă, un umor negru exagerat care ar putea fi trecut, cu uşurinţă, cu vederea. Dar este o perspectivă cât se poate de palpabilă pusă în scena într-un bloc din Paris de către autoarea Karine Lambert ca un răspuns la modul în care dezamăgirile, neîmplinirile şi iubirile pierdute ne afectează pe noi omenii, în…

Nu știu din ce motiv am amânat lecturarea acestei cărți. Cel mai probabil, din teamă de a nu primi prea multe. Să fii copleșit când ești prea plin de întrebări ar putea să te dea și mai tare peste cap. Îl știu pe autor și îi mulțumesc pentru acest dar de care sunt mândră și pentru care mă înclin! Am devorat cartea, mi-a plăcut şi m-a copleşit exact atât cât mă aşteptam, dar nu atât de frumos şi cu o putere de alinare fantastică. Ştiam profunzimea autorului din textele postate pe blogul sau, de aceea mă simţeam prea sensibilă, vulnerabilă şi uşor de sfărâmat, motiv pentru care am amânat lecturarea cărţii, deşi primită înainte de sesiunea din vara, am lecturata înainte de sesiunea din iarnă. „Zale” nu a fost cartea care să mă doară, aşa cum credeam că mă va durea. Nu pentru că ar fi vreun gând aiurea, ci pentru că mă aşteptam la profunzime, la iubire la romantism şi acestea îmi lipseau din viaţa la momentul lecturării. Aşa am reînvăţat faptul că există mai multe tipuri de iubiri şi eu rămân, în ciuda rănilor, o romantică incurabilă căreia Adrian i-a dat, din nou, aripi spre a-şi găsi iubirea şi încrederea…