„Viaţa pe un peron„ este a doua carte care mi-a dat destul de mult mindfuck anul acesta. Credeam ca după „Apartamentul” de Hakan Biçakçi mi-am revenit şi voi reuşi să identific acele cărţi în care ficţiunea este utilizată din plin. Cumva, de această dată, Octavian Paler mi s-a părut că se joacă cu ficţiunea şi realitatea într-o balantă fragilă şi aflată, în permanenţă, într-un echilibru precar. Cartea de beletristica romaneasca este o operă valoroasă, destul de cunoscută. Octavian Paler, din câte am observat în ultimii ani, este un autor citat, în special în lumea Facebookului şi această carte este, cel mai probabil, cea mai cunoscută cartea a sa. În afară de „Caminante„ nu mai citisem nimic de Paler dar ştiam despre stilul său de scriere, de tip jurnal, în care acesta evoca amintiri şi întâmplări presărate cu multe filosofii dar şi cu întâmplări care par desprinse din o cu totul ăla lume. „Îmi rămâneau doar cărțile. De când mă ştiu, mi-a plăcut să cumpăr cărți şi sufeream că niciodată n-aveam destui bani pentru asta. Cumpăram chiar mai multe decât reuşeam să citesc, îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru fiecare. În felul acesta, îmi umplusem camera. Cartea, ca mai…
