Ziua în care mi-am ucis tatăl de Mario Sabino
Psihologice , Recenzii / 24 iulie 2015

Ce culoare are un patricid ? La ce sunt buni taţii pe lumea asta ? Ce e Răul? La toate aceste întrebări etern umane încearcă să răspundă naratorul fără nume din romanul lui Mario Sabino. Să fie oare Viitorul, cartea la care scrie protagonistul, o posibilă cheie de interpretare a faptelor sale ? Şi dacă este, în ce măsură o concepţie filozofică sau credinţa personală poate justifica o crimă, orice crimă, nu doar uciderea tatălui? „Cei torturaţi simt şi recunoştinţa faţă de torţionari, atunci când aceştia încetează caznele.” Am câştigat această carte în urma participării la un concurs pe un blog de recenzii de care eram fascinată la acel moment. Am fost atrasă imediat de această carte, nu numai datorită numelui său, dar şi datorită descrierii, ce mi-a atras imediat atenţia. Cartea este formată din trei părţi, a doua fiind un roman neterminat al naratorului fără nume al aceste cărţi.  În această carte este vorba despre complexul oedipian. Personajul principal, un anonim, deoarece nu ni s-a dat niciun nume, şi-a ucis tatăl. Acest lucru devine foarte clar după prima pagină a acestui roman unic. Însă întrebarea este: de ce? Mario Sabino te ţine în suspans, povestind pe îndelete întreaga viaţă…