„Însemnări din subterană” de F.M. Dostoievski prezintă povestea unui antierou în lupta, acerbă împotriva alienării, faţă de ceilalţi şi faţă de sine. Sau tocmai pentru acceptarea acestei dedublări a individului modern care se transformă în paradoxul dintre omul sociabil şi cel antisocial. Şi este extrem de uşor să empatizezi cu personajul acestei nuvele iar lectura este plăcută, aducându-l pe cititor mai aproape de personajul care se frământă, se ceartă cu sine şi cu societatea, incapabil să se identifice cu aceasta sau să îşi găsească locul. „Şi când iubeşti poţi trăi fără fericire. Şi la necaz viaţă-i frumoasă, e bine să trăieşti pe lumea asta, oricum ţi-ar fi viaţa.” Această subterană din care ni se relatează, reprezintă nu zona degradată a unui oraş. Nu este vorba despre ceea ce se clădeşte peste ruinele uşor de înghiţit ale zonei limitrofe. Străfundurile conştiinţei, acel mediu în care cei mai mulţi se tem să pătrundă sunt baza de la care pornesc toate nemulţumirile eroului cărţii. Această zonă, construită cu o sinceritate brută, tranşantă şi uneori ironică este ceea ce s-a consolidat ca urmare a unei vieţi pline, a unor experienţe diverse şi a incapacităţii de a fi mulţumit cu acea condiţie ştearsă impusă de societatea…