Ce culoare are un patricid ? La ce sunt buni taţii pe lumea asta ? Ce e Răul? La toate aceste întrebări etern umane încearcă să răspundă naratorul fără nume din romanul „Ziua în care mi-am ucis tatăl” de Mario Sabino. Să fie oare Viitorul, cartea la care scrie protagonistul, o posibilă cheie de interpretare a faptelor sale ? Şi dacă este, în ce măsură o concepţie filozofică sau credinţa personală poate justifica o crimă, orice crimă, nu doar uciderea tatălui?
„Cei torturaţi simt şi recunoştinţa faţă de torţionari, atunci când aceştia încetează caznele.”
Am câştigat această carte în urma participării la un concurs pe un blog de recenzii de care eram fascinată la acel moment. Am fost atrasă imediat de această carte, nu numai datorită numelui său, dar şi datorită descrierii, ce mi-a atras imediat atenţia. Cartea este formată din trei părţi, a doua fiind un roman neterminat al naratorului fără nume al aceste cărţi. În această carte este vorba despre complexul oedipian.
Personajul principal, un anonim, deoarece nu ni s-a dat niciun nume, şi-a ucis tatăl. Acest lucru devine foarte clar după prima pagină a acestui roman unic. Însă întrebarea este: de ce? Mario Sabino te ţine în suspans, povestind pe îndelete întreaga viaţă a personajului, începând cu copilăria plină de suferinţe şi ură şi continuând cu adolescenţa şi cu deciziile luate de acesta. Personajul a scris o carte care îi reprezintă întreaga viaţă şi pe care chiar noi, cititorii, avem oportunitatea de a o citi. O carte într-o carte. Nu am mai întâlnit niciunde această idee nouă şi mi-a plăcut foarte mult, pentru că am ajuns să mă simt şi mai apropiată de acest personaj şi, cu toate că ajunsesem să-i cunosc problemele şi personalitatea, iată-mă aici, neputându-i spune pe nume. Personajul realizează un întreg monolog şi, în timp ce citeşti, simţi că vorbeşti cu acesta.
„Nu există nicio carte remarcabilă al cărei subiect să nu fie nefericirea… De ce? Pentru că trebuie să fi nefericit în esenţă ca să scrii o carte şi să cauţi puţină fericire prin actul scriiturii.”
O carte destul de interesantă, cu părţile ei bune şi rele. Deşi destul de scurtă, categoric a fost o experienţă interesantă din care am învăţat anumite lucruri şi care a dat naştere anumitor întrebări în mintea confuză care-l caută, încă, pe acest criminal de tată, în persoana unui fiu chinuit de abuzurile figurii paterne. Mi-a făcut plăcere să o citesc. Şi v-o recomand călduros, dacă nu pentru poveste, măcar pentru filosofia din spatele ei.
- Autor: Mario Sabino
- Editura: Humanitas
- Colectia: Cartea de pe noptiera
- Anul aparitiei: 2012
- Tip coperta: Brosata
- Nr. pagini: 168 pagini
No Comments