Viața e ușoară, nu îți face griji de Agnes Martin Lugand

Viața e ușoară, nu îți face griji de Agnes Martin Lugand este cea de-a doua carte scrisă de autoare dupa Oamenii fericiți citesc și beau cafea şi continuă povestea de viaţă a Dianei după întoarcerea din Irlanda şi restabilirea în Franţa.

Titlul, ca să încep cu începutul, mi se pare, din nou, ales doar pentru a atrage atenţia asupra poveştii, sau este folosit cu tentă ironică, din ceea ce am putut desluşi pentru că Diana este oricum numai o persoană cu o viaţă uşoară sau nespus de fericită. Mai degrabă este o luptătoare, o persoană care încearcă să se salveze continuu şi să trăiască chiar şi înconjurată de fantomele trecutului.

Mi se pare incredibil, însă, modul în care familia şi prietenia sunt evidenţiate în această a doua carte. În primul rând, vedem relaţia disfuncţională dintre Diana şi familia sa, cu care nu se înţelege şi de sub a căror autoritate încearcă să scape. Pe de altă parte vedem apropierea sa şi modul în care relaţionează cu familia de oameni simpli din Irlanda care a găzduit-o timp de un an. Vedem modul de abordare a personajelor, modul în care apar sau nu menajamente, modul în care unii se implica pentru a salva o viaţă în timp ce alţii se implica pentru a salva o afacere sau memoria unei fantome.

„Evident el mi-a lipsit cel mai mult. Amintirea lui revenea în valuri, uneori de fericire, alteori de durere. Dar cu cât trecea timpul, cu atât eram mai sigură că nu voi mai avea niciodată veşti despre ei şi mai ales despre el. N-ar fi avut niciun rost după atâta timp;acum, după mai bine de un an… Totuşi…”

Din păcate, aici m-a cam dezumflat povestea, Diana este tot nehotărâtă, jonglând cu oportunităţile şi cu vieţile oamenilor fără să realizeze cât de mult îi poate afecta pe ceilalţi. Felix încă este vocea raţiunii pentru femeia mătură-imatură, hotărâtă-nehotărâtă care este Diana. Într-un fel, acesta se minte pe sine că o poate salva, însă ea ajunge să destrame destine, în Paris, dar să sudeze relaţii în Mulranny.

Singura constantă în viaţa Dianei pare ţigara, sau ţigările pentru că până şi mie îmi venea să mă reapuc de fumat când citeam câte pauze de genul a avut această carte. Poate chiar mai multe decât precedenta. Mi-a plăcut, însă, mai mult din prisma faptului că a învăţat să-şi asume uneori responsabilităţi, pentru unele acţiuni, să îşi dea mai multe şanse şi să realizeze că are nevoie să se vindece, înainte de a mai încurca destine.

„Viaţa putea să fie mai blândă cu el drept tovarăş. Braţele lui erau puternice şi protectoare, ochii căprui, blânzi şi zâmbitori, totodată chipul expresiv.”

Acţiunea pare forţată, pe alocuri, Diana jonglând între doi bărbaţi, Oliver si Edward. Apoi o vedem încercând, totodată, să accepte existenţa unui copil în care se regăseşte, din cauza pierderilor pe care le-au suferit amândoi. Face naveta între Franţa şi Irlanda, renunţă la cafenea şi revine, îl lasă pe Felix singur şi fără răspunsuri şi este extrem de copilăroasă în decizii. Cumva îţi dă impresia că putea fi creionată mai bine însă autoarea nu a dorit să prezinte o femeie matură ci o femeie care încă învaţă, ceea ce nu ar fi rău, dacă esenţa nu s-ar fi pierdut pe drum. Modul în care o personifica, însă, te fac să empatizezi mai puţin cu ea din cauza deciziilor pripite pe care le ia.

Cartea este uşoară, acţiunea decurge lin şi povestea se leagă de la sine, cu mici sforţări pe alocuri. Este, însă, perfectă pentru o zi rece de iarnă, pentru o plimbare cu trenul său cu autobuzul ori doar ca o pauză între două cărţi ceva mai greu de digerat.