Toate sfârșiturile sunt la fel de Andrei Cioată

26 mai 2016

În primul rând, înainte de toate, aş dori să îmi cer scuze faţă de Andrei pentru că am zăbovit atât de mult să pun la punct această recenzie. În primul rând sunt prinsă între sesiune şi finalizarea temei de licenţă, pe de altă parte am fost complet răvăşită de poveste, de modul în care, aşa cum i-am mărturisit şi autorului, disecă atât spiritul uman, cât şi caracterul până în punctul în care îl eliberează de toate supliciile şi stereotipurile arborate de societate, făcându-l ceea ce ar trebui să fie omul: o fiinţă conştientă, care se descoperă şi redescoperă, treptat, permiţându-şi să simtă stări diverse cu o intensitate aproape de colaps.

„Mă fac ghem de stele la cerul trupului ei.”

Îl cunosc pe Andrei prin prisma pasiunii pentru lectură, pentru că am regăsit în el o eu din adolescenţă, am fost curioasă de modul în care scrie un adolescent, azi. Plin de curaj, nefiresc de sincer, dezinvolt şi plin de pasiune. Cel puţin aşa l-am perceput eu pe Andrei, autorul  cât şi pe Andrei personajul, amândoi de o maturitate care te pune pe gânduri şi te stârneşte cât să-i afli străfundurile fiinţei, cât să îţi doreşti să faci parte din lumea sa, fie şi doar pentru câteva clipe. Vorbesc la singular pentru că mi se pare că cei doi întruchipează o singură fiinţă, dedublata. Probabil adolescenţii din ziua de azi nu citesc ceea ce noi, acum cinci ani, citeam cu sufletul la gură. Ei sunt mult mai atenţi la autori, cărţi, mesaje şi învăţăturile pe care le asimilează. Eu, personal, la vârsta lui Andrei citeam tot ce îmi pica în mână. Orice mi se părea că e demn de orele pe care urma să i le dedic. Şi am citit cam orice gen dar nu am căpătat curajul pe care acest autor tânăr îl are, pentru că ai nevoie de mult curaj, dăruire şi ambiţie pentru a scrie o carte precum Toate sfârșiturile sunt la fel.

O amintire este ca o mașină a timpului: o poartă către trecut. Un vis este, de altfel, o poartă către viitor. Cine spune că a călători în timp este imposibil, se înșală amarnic, și ar trebui să se gândească că, departe de mașinăriile alea tehnologice, de cibernetică, chestii dintr-astea cu roboți și fizică, oamenii au sentimente, nu circuite.

Autorul pune problema descoperirii fiinţei, trecând personajul printr-o multitudine de stări, concrete dar şi nesigure, prin care pune problema rezolvării unor enigme sufleteşti care îi bântuie pe foarte puţini dintre noi, dar care ne dezvolta ca oameni, ca cetăţeni într-o societate, ca viitori parteneri în relaţii. Deşi abordează şi subiecte delicate, controversate pentru societatea românească dominată de raţiuni religioase, o face cu grijă, seriozitate şi maturitate. De fapt remarci grijă, fantastică, pe care Andrei o poartă faţă de personajul său, cu toate că îl diseca, îl deschide cu totul spre a-l aduce în fata cititorului exact aşa cum este, nepretinzând a fi altcineva şi fără sentimente făţarnice sau ipocrite. Îl arată curioşilor, dar într-o manieră în care nu îţi permite să îl judeci ci să vrei să îl ocroteşti, să îl ajuţi, să îl susţii şi să-i fii, la rândul tău, protector, susţinându-i cauza în faţa oricui are răbdare să asculte, dar şi în faţa celor care abia aşteaptă să-şi arunce veninul prin ocară, dezaprobare sau blamare.

„Suntem potentialul unui suflet, un singur ritm de inimi slabite de timp si soarta, dar puternica in dorinta de a lupta, de a cauta, a gasi si de a nu plange. NU TREBUIE SA FIM PERFECTI, CI INTREGI.”

Acţiunea, alertă, se domoleşte prin descrieri captivante, bine conturate care îţi oferă o imagine clară a lucrurilor, situaţiilor şi oamenilor. Nu se dezice de a detalia fiecare element, ceea ce pe mine m-a cucerit pentru că ador atenţia pentru detalii. Dacă aş fi avut o imagine de ansamblu, doar o uşoară nuanţare, m-aş fi pierdut pe drumul acţiunii în încercarea de a căuta cel mai mic semn că povestea va căpăta o formă sau alta. Aici doar m-am bucurat de poveste, nu m-am pierdut în încercări, inutile, de a găsi ceea ce nu era menit să se ofere pentru că Andrei a ales că acest roman să fie unul complex, din toate punctele de vedere. Ceea ce o face o carte nu chiar la îndemâna oricui, la fel cum nici evidenţierea unor subiecte delicate, chiar controversate, aşa cum am menţionat anterior, nu o face.

„Poate că, după toate, a fi fericit nu este altceva decât de a te fi eliberat de un trecut pe care nu l-ai putut accepta.

Zbuciumul personajului, monologurile, situaţiile în care se regăseşte, într-un mod profund, nedisimulat şi matur, îl conturează ca om, făcându-l un personaj demn de analizat şi urmărit. Îţi captează atenţia prin detalii de-a dreptul uluitoare, alegerile pe care le face, gândurile sale, simţirile sincere, mentalitatea care îi ascunde vârsta, relativ mică, pentru un om atât de complex precum se arată şi se descoperă el. Te regăseşti în Andrei, personajul, aşa cum trebuie să te regăseşti. Bucurându-se de viaţă, profitând de orice oportunitate, tinzând spre absolut, trăind exact cum vrea să trăiască, ne aminteşte de fiecare dintre noi, dar având un curaj mult mai nebun, deşi îşi asumă fiecare alegere şi e conştient de fiecare decizie.

Am înțeles prea târziu drama propriei mele existențe, pe care mi-am construit-o crezând că undeva, la capăt, un eu diferit mă aștepta cu niște haine noi, iar după ce îmi voi fi îmbrăcat goliciunea, după ce îmi voi fi întins corpul și avânta în larg, aveam să fiu, în sfârșit, fericit și capabil să îmi răspund întrebărilor care nu-mi dădeau pace.

Încă mă simt măcinată de carte, de autor, de personajul principal, de tot ceea ce îl frământa pe tânărul adolescent care se descoperea constant, de dorinţa lui de a nu fi trăit totul sau degeaba. De departe, cel mai mult m-am regăsit în dorinţa personajului principal de a lăsa ceva în urma sa, alegând să scrie o carte. Din acest punct am redevenit, cu totul, adolescenta care lupta pentru visurile sale, oricât de mult o speriau, dorindu-şi mai mult, dorindu-şi să nu rămână o umbră uitată, un alt om trecut care se va pierde, dacă nu odată cu moartea sa, odată cu pierirea ultimului om care îi ştia numele. Refuz să vizualizez, acum, celelalte personaje pentru că i-aş diminua importanţa personajului principal care este, de departe, cel mai bine conturat personaj pe care l-am „cunoscut” prin lectură, cel puţin în acest an. Cunoscându-l pe acest tânăr, constant, îmi venea în cap ideea că geniul se naşte din suferinţă şi artă este o multitudine de drame prin care artistului îi este dat să treacă. Cel puţin eu ştiu că scriu măcinată de maladiile pe care viaţa ni le transmite şi nu prin momentele de fericire, provizorie, prin care îmi e dat să trec pentru a-mi mai domoli zbuciumul interior.

Toate sfârșiturile sunt la fel

Este o carte de citit şi recitit, în diferite perioade ale vieţii. Mulţumesc, din inimă, pentru minunatul mesaj pe care mâinile tale tinere şi parcă, totuşi, îmbătrânite de maturitatea de care dai dovadă l-au scris şi care, fără nicio exagerare, mi-au făcut ziua mult mai frumoasă. O carte bună este fantastică, dar o carte bună purtând însemnările autorului este o adevărata comoară!

  • Autor: Andrei Cioată
  • Editura: Celestium
  • Anul apariţiei: 2015
  • Tip coperta: Broşata
  • Număr pagini: 180

Partajează asta:

Wrap Up

Toate sfârșiturile sunt la fel

4 Comments

  • Barbalata Mirela 27 iunie 2016 at 13:24

    Nu am citit cartea, dar am tot auzit numai de bine de ea 🙂

    • Ianolia 3 iulie 2016 at 16:38

      Fiind scrisa de un tanar, la inceput de drum in viata, mi se pare o lectura interesanta. Perspectivele sale asupra vietii si iubirii sunt foarte interesante. 🙂

  • helen 29 mai 2018 at 07:49

    de unde se poate achizitiona ?

    • Ianolia 30 mai 2018 at 14:58

      Fie contactandu-l pe Andrei pe Facebook prin mesaj privat, fie pe site-ul Editurii Celestium care a publicat aceasta carte.
      Sper sa fie de folos raspunsul! 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.