The Upside – Asistent de (ne)voie

În primul rând, trebuie să știți faptul că filmul „The Upside – Asistent de (ne)voie” este bazat pe filmul francez „The Intouchables” și reprezintă o emoționantă comedie ce are la bază ciudata și neașteptata prietenie care se formează între un bărbat paraplegic înstărit și îngrijitorul său, un tânăr cu cazier judiciar. Într-ul fel ciudat, această poveste îmi amintește de cartea și filmul „Me before you”, exceptând partea romantică.

Plusurile acestui film sunt actorii principali pe care nu poți să nu îi iubești dar și glumele, mult mai bune și mult mai subtile. Dezavantajul acestuia este faptul că nu a adus nicio îmbunătățire considerabilă în privința poveștii inițiale, cu excepția schimbării locațiilor în care se petrec poveștile și a glumelor amintite mai sus. Stereotipurile sunt la ele acasă, în ambele filme, prezentând un bărbat de culoare, fost condamnat, șomer în căutarea unui loc de muncă și un miliardar paralizat de la gât în jos care trebuie să își regăsească personalitatea, puterea de a zâmbi și a aprecia viața în ciuda deficienței sale.

Bryan Cranston și Kevin Hart sunt de-a dreptul savurosi împreună, această fiind o certitudine. Totuși, oricât s-ar strădui să ne facă să zambim și să aducă bucurie în inimile personajelor pe care le interpretează, încă rămâi cu o inima franța și sunt momente în care încerci să te convingi pe ține însuți că un om se poate schimbă, că o mâna o mângâie pe cealaltă dar, la finalul zilei, omul rămâne om și încă există compromisuri pe care unii dintre noi nu suntem capabili, din niciun punct de vedere să le facem.

Deși nu vine că o noutate în lumea cinematografiei, The Upside – Asistent de (ne)voie, vine ca o redesteptare a spiritului solidarității, bunătății și recuperării umanității pe care se pare că le pierdem, treptat dar sigur. De asemenea, filmul nu este o capodoperă și nici nu se vrea a fi. Povestea este menită să îmblânzească inimile, să aducă împreună doi actori extraordinari a căror chimie pare să spargă bariera dintre privitor și ceea ce se află în spatele camerelor de filmare și să ne facă să ne amintim ce înseamnă sacrificiul, redresarea și reeducarea.

La fel ca în orice altă poveste clasică, opusele se atrag iar cei doi sunt captivați unul de celălalt: Phillip datorită atitudinii stângace dar tupeise a lui Dell iar Dell datorită bogăției, inteligenței și acceptării rapide venite din partea lui Phillip. Se face, așadar, trecerea de la clase sociale diferite, medii diferite de viață, moduri de educare diferite dar și culoarea pielii. Destul de repede, Dell începe să aprecieze opera, în special „Nunta lui Figaro” în timp ce Phillip începe să o descopere pe Aretha Franklin. Tot ceea ce îi ține la distanță pe cei doi și ajunge să îi îndepărteze pentru un timp sunt tendințele depresive și autodistructive ale lui Philip, care se datorează atât stării sale cât și morții soției sale în urma cancerului.

Există ceva atât de dezarmant în legătură cu relația dintre Phillip și Dell, încât ești treptat aspirat în ea fără a pune prea multe întrebări. Făcând o comparație cu stilul absolut glossy al producției originale, Burger alături de echipa sa prezintă o abordare entuziastă, având un umor letal, în special datorită multitudilor de glume legate de persoanele cu handicap sau schimbarea unui cateter dar folosind și o multitudine de jocuri ale camerei  și o profunzime care nu se regăsește în original. Designerul de producție, Mark Frieberg, dovedește o ingeniozitate fantastică în dezvoltarea apartamentului în care Phillip locuiește și care reprezintă un labirint de artă, bun gust și extremă prosperitate în care Dell se simte atât copleșit cât și inspirat.