„Tentaţii” de Corina Ozon nu este primul volum al autoarei pe care îl citesc. Seria „Amanţii” este o serie pe care am început să o lecturez odată cu apariţia, având oportunitatea de a fi unul dintre speakerii evenimentului de lansare de la Craiova. Aşadar, stilul de scriere al Corinei îmi era destul de cunoscut însă a reuşit să mă surprindă, din nou, cu această carte.
„Privea oamenii care treceau în toate sensurile, femei şi bărbaţi, care poate nu se vor mai intersecta vreodată. Fiecare clipă are unicitatea ei, dar e greu să realizezi asta într-o viaţă grăbită.”
În primul rând, această carte nu este o (alta) poveste de dragoste cu el şi ea fericiţi până la adânci bătrâneţi în care, după câteva greutăţi, protagoniştii se căsătoresc şi trăiesc în pace şi armonie. Cartea este mult mai profundă de atât, dacă ne uităm la poveste în ansamblul său şi nu la fiecare cuvânt în parte. Chiar personajul principal este de o complexitate fantastică ceea ce ne spune multe despre felul în care autoarea înţelege şi diseca sufletul omului şi, mai ales, al femeii.
„Sunt femei care ştiu să îşi folosească frumuseţea ca pe o armă, să negocieze cu ea şi să aibă de câştigat.”
Marlena este, de fapt, fiecare dintre noi pentru că ea este femeia, soţia sau mama copleşită de rutina zilnică, de acel mult prea puternic „ce va spune x sau y?„, presată de o existenţă în care trebuie să facă totul ca la carte. Doar că acest ca la carte nu se referă la viaţa femeii moderne ci la vieţile pe care mamele şi bunicile noastre le-au dus cu greu pentru a ajunge să le povestească. Cartea este despre găsirea unui echilibru între viaţa profesională şi viaţa personală. Din păcate, însă, între cele două vieţi se află închisoarea unei femei cu nevoi şi visuri, cu sentimente şi gânduri care a fost întemniţată de regulile nescrise pe care au fost obligate să le respecte şi alte femei din familia sa.
„Fiecare femeie este produsul rănilor pe care le poartă în suflet și este fantastică forța cu care acestea se cicatrizează. Nu există rană care să nu se închidă, dar, dacă se întâmplă astfel, probabil că rămâne ultima soluție : moartea. Ceea ce a ales și Marilyn, când nu a mai avut putere să lupte.”
Cartea este o lectură uşoară, în ideea că nu trebuie să stai cu DEX-ul lângă tine la fiecare pagină dar… Cartea nu este comodă, nu este o lectură uşoară în care râzi cu gura până la urechi, zâmbeşti nostalgic sau te amuzi. Povestea este dureroasă și Corina nu încearcă, în niciun fel, să o înfrumuseţeze cu inutilităţi şi poveşti de adormit copiii scrise pentru femei pline de viitoare frustrări şi căderi nervoase. Descoperi temeri, nefericiri, angoasele, incertitudinile și neputinţa de a-ţi vedea visurile neîmplinite murind în faţa propriilor ochi. Uneori prinţesa trebuie să-şi înfrunte proprii demoni înainte de a se lăsa ademenita într-o poveste romantică.
„Mai puţin în dragoste nu am ştiut că nu e bine să te dai, de la început, cu totul. Dar acum nu mai puteam întoarce timpul înapoi ca să repar nişte lucruri.”
Odată începută lectură, cartea te captivează, te prinde şi te arunca într-o poveste pe care, cu siguranţă într-un fel sau altul, am trăit-o cu toţii. Cumva, am simţit şi empatizat, pe alocuri, cu Marlena dar şi cu alte personaje. Câte dintre femeile pe care le ştim nu ne crează impresia banalităţii, a lipsei profunzimii dar care, adânc îngropat în străfundul fiinţelor ascund adevărate cutii pline de emoţii, griji, decepţii, nefericiri, îndoieli sau regrete? Toată cartea este, până la urmă, despre o femeie puternică care, în ciuda societăţii, a temerilor sale şi a tuturor celor învăţate în familie, are curajul să se rupă de toate şi să-şi mai dea o şansă. Poate nu in cele mai bune moduri, totuşi. Marlena încearcă, pe tot parcursul poveştii, să-şi răscumpere viaţa pierdută.
„Poţi fi pregătit pentru multe în viaţă, dar niciodată pentru revederile cu cei pentru care cândva ţi-ai fi dat sufletul, iar pentru ei acest lucru nu a însemnat nimic. Rănile se deschid şi dor la fel ca atunci.”
De fapt, cartea este o lecţie tristă pe care România le-a impus-o femeilor timp de zeci de ani. Şi pentru că mamele şi bunicile noastre au învăţat, în tot acel timp, doar anumite reguli impuse de regim nu au ştiut, niciodată, să-şi arate iubirea, afecţiunea, susţinerea sau încurajarea faţă de copiii lor. Aşadar am asistat la o serie întreagă de femei temătoare, care trebuie să nască şi să aibă grijă de casă şi de soţ, să nu iasă din case, să nu discute despre anumite subiecte, să nu-şi expună sentimentele, să-şi îngroape visurile şi să nu îşi facă de ruşine familia.
„Sigur, dacă cineva mă întreabă ce aş schimba, răspund că aproape nimic, că sunt mulţumită, fericită cu viaţa mea aproape per-fec-tă. Cum să spun că ceva nu merge bine? Că sunt plictisită de modul în care trăiesc, de rutină în care mă cufund, că mă enervează soţul care sforăie şi nu dansează? Că mi-e ciudă când văd cum alţii pleacă în vacanţe în Maldive sau la Barcelona, iar noi nu trecem mai departe de Bulgaria?”
Nu pot să spun că sunt de acord cu toate deciziile personajului principal sau ca o înţeleg pe deplin, ar fi o ipocrizie fantastică. Dar ştiu cum este să simţi o avalanşă de sentimente, să fii copleşit, să dai cu capul de pereţi încercând să faci ce e bine, să mulţumeşti pe toată lumea dar să fii nefericit, să faci un lucru pentru că asta vrea societatea sau să renunţi la tine pentru a nu pierde pe cineva. Suntem, încă, pătaţi cu urme ale Comunismului şi vom ajunge să ne pătăm proprii copii dacă nu învăţăm să ne recâştigăm sinele, să credem în propriile visuri şi să facem ceva pentru fericirea noastră pentru a putea avea putere de a-i ajuta pe cei care depind de noi.
”Adesea greșim pentru că nici măcar nu avem curajul să încercăm, apoi ne apucă regretele și dăm vina pe alții. Alegerile ne aparțin, nimeni altcineva nu alege pentru noi…”
- Autor: Corina Ozon
- Editura: Herg Benet
- Anul aparitiei: Octombrie 2016
- Tip coperta: Brosata
- Nr. pagini: 240 pagini
No Comments