Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay

Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay este o carte de ficţiune istorică ce pune în vedere o altă latură a celui de-al Doilea Război Mondial îmbinând realul cu ficţiunea. Romanul ne prezintă evenimentele de la Vél d`Hiv din Paris şi cum au fost trataţi evreii din capitala Franţei atât de armata ţării în care trăiau cât şi de armată nemţească.

Razia de la Velodromul de iarnă (La Rafle du Vélodrome d’Hiver sau La Rafle du Vel d’Hiv) a fost cea mai mare razie și operațiune de arestare în masă a evreilor realizată în Franța în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aceasta a avut loc la 16 iulie 1942 și a vizat, în special, evrei străini sau apatrizi refugiați în Franța. Obiectivul operațiunii  fiind acela de restrângere a numărului de evrei din Franța ocupată de germani, potrivit cu planurile naziste de eliminare a evreilor din Europa.

La fel ca România, Franţa are propria bulina neagră pentru implicarea directă şi fără semne de întrebare în deportarea şi/sau uciderea cetăţenilor propriei tari sau de alte naţionalităţi de pe teritoriu Franţei în timpul dictaturii lui Hitler. Autoarea decide să rupă tăcerea şi să aducă în atenţia oricui este interesat, un episod mai puţin cunoscut din istoria francezilor şi a implicării acestora în deportarea a puţin peste 13000 de evrei. Operaţiunea Vânt de primăvară, aşa cum a fost aceasta numită, este un subiect tabu în Franţa şi mulţi locuitori ai Parisului se feresc de acest subiect.

„Înainte de asta, cărțile lor de identitate primiseră ștampila de „evreu” sau „evreică”. Și apoi începuseră brusc să apară lucruri pe care nu mai aveau voie să le facă. De exemplu, să se joace în parc. Să se plimbe cu bicicleta, să meargă la cinema, la teatru, la restaurant, la ștrand. Nu mai aveau voie nici să împrumute cărți de la bibliotecă.”

Am citit destul de multe cărţi despre istoria evreilor, în europa şi în România, în special în perioada facultăţii. Faptul că avem la îndemână cărţi romanţate pe aceleaşi subiecte mă bucură nespus pentru că unele dintre evenimentele şi întâmplările petrecute în cel de-al Doilea Război mondial, însumând atât victimele lui Hitler cât şi pe cele ale lui Stalin, sunt extrem de greu de digerat, lasă urme adânci şi pot marca pe cei mai slabi de înger. În Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay am văzut potenţialul unei noi poveşti de familie brutal distrusă de nebunia şi paranoia unui singur om dar parcă nu a fost atât de mult detaliată, puţin abandonată şi de-a dreptul sufocată de o altă poveste care se întâmplă în planul secund, care cumva devine planul principal al acestei cărţi.

După ce Sarah şi părinţii săi sunt închişi în velodromul din Paris cu mii de alte familii, după ce le vezi zbuciumul, chinurile, foamea, setea, dezumanizarea şi te adânceşti tot mai mult în poveste realizezi că autoarea a făcut o menţiune la începutul întregului eveniment. Sarah avea un frăţior, care nu se afla cu ei în cele mai fatidice momente din viaţa lor. Dar nimeni nu se aştepta ca ei să nu se întoarcă acasă. Mai ales cel mai mic membru al familiei. Întreaga dramă a familiei este greu de îndurat şi absolut ucigător de citit aşa cum este. Dar autoarea decide să facă povestea şi mai groaznică şi acel moment este momentul în care realizezi că, uneori, războiul face victime în cele mai crude moduri. Chiar mai crude decât mintea umană poate percepe.

„She grabbed him, but he wriggled out of her grasp and slithered into the long, deep cupboard hidden in the surface of the wall of their bedroom. The one they played hide-and-seek in. They hid there all the time, locked themselves in, and it was like their own little house. Maman and Papa knew about it, but they always pretended they didn’t.”

Deşi menită să fie o altă istorie uitată, o altă amintire pe care oamenii să o îngroape în adâncul fiinţei lor şi doar o altă drama de familie, o jurnalistă americană pe nume Julia, căsătorită cu un francez şi stabilită în Franţa, decide să deschidă ochii şi urechile cât mai multor oameni şi să scoată la lumină o poveste nespusă dar care se cere eliberată.

Ceea ce începuse ca o altă poveste dramatică, altă perspectivă, un subiect fascinant, adesea îngropat în istorie, şi despre care puţin ştiu, a fost pur şi simplu aruncat în neant pentru că această nouă poveste a unei americance numite Julia Jarmond să îi ia locul şi să devină o altă carte slab scrisă în care ni se prezintă o femeie slab conturată, având probleme de încredere în sine şi o viaţă sexuală despre care nu vreţi să aveţi habar. Cel puţin eu nu am vrut. Aici, povestea Juliei acapareaza cartea si avem doar detaliile ei, gandurile ei, problemele ei, sotul sau arogant si tot ceea ce i se petrece ei. Ca si cum Sarah si familia acesteia s-ar fi evaporat, ca si cum intregul eveniment din Franta nu a avut loc pentru ca problemele Juliei sunt mult mai importanta decat un eveniment istoric care a ucis mii de familii.

Julia Jarmond este exact acel tip de personaj pe care l-aţi mai văzut şi în alte cărţi, previzibilă, verosimil care suferă de sindromul salvatorului ipocrit. Spun asta pentru că nu se sfieşte şi nu concepe ideea de a respecta drama şi suferinţa unei familii. În schimb, decide să intre cu bocancii plini de noroi în viaţa unei familii atât de rău încercate doar pentru a scoate o poveste bună de spus mai departe. Şi că orice persoană de acest gen, se simte ofensată, simte că acei oameni ar trebui să îi fie recunoscători pentru că devine un alt monstru în vieţile lor şi nu înţelege unde a procedat greşit.

„Uneori mă întreb câți copii, ca ea, au trăit în iad și au supraviețuit, iar acum trebuie să meargă mai departe, fără cei dragi. Atâta suferință, atâta durere.”

Şi ştiu că poate nu vă aşteptaţi la o asemenea răbufnire într-una dintre recenziile de pe acest blog dar pur şi simplu trebuia să o spun pentru că opiniile sunt în majoritate bune însă nimeni nu spune nimic despre această parte care nu are nici cea mai mică legătură cu povestea reală. M-am bucurat, m-am supărat, am plâns şi am intrat în şoc în momentul în care am aflat despre Vél d`Hiv din Paris. Cu atât mai mult cu cât am studiat Istoria în facultate, nimeni nu mi-a menţionat o singură dată acest eveniment. Faptul că a existat şi că a fost îngropat şi ignorat îmi frânge inima şi deplâng, sincer, soarta tuturor acelor familii sfârşite în această operaţiune monstruoasă şi crudă.

Dar, cel mai important în această descoperire este simţirea. Faptul că te face să fii empatic, că simţi ceva în urma aflării veştii cu privire la operaţiunea cu nume cât se poate de nepotrivit. Dar faptul că autoarea a decis să ignore o poveste ce trebuia şi încă trebuie spusă doar pentru a adăuga un personaj cu o poveste mediocră, care s-a mai spus şi se tot spune doar pentru a mai adăuga pagini în locul posibilităţii de a spune până la capăt povestea Sahrei şi a altora ca ea, doar 100 de oameni din cei puţin peste 13000 din această operaţiune care au supravieţuit, a decis să o distrugă monumental adăugând-o pe Julia, cel mai nepotrivit caracter cu cea mai nepotrivită poveste din câte cărţi despre suferinţele evreilor în Europa pe care le-am citit în ultimii şapte ani, îmbinate cu ficţiunea sau nu.

Am lăcrimat citind drama Sarhei şi sper că ceea ce s-a întâmplat la finalul cărţii să o răzbune şi să se bucure de viaţă pe care fetiţa dulce şi nevinovată de numai 10 ani nu a avut parte. Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay merita mult mai mult. Povestea merită să fie spusă în mai multe pagini iar victimele din Paris meritau mai multă atenţie. Cartea, în sine, merită o şansă aşa cum este, măcar pentru a o cunoaşte pe Sarah şi caracterul său minunat şi puternic, în ciuda nenorocirilor care i s-au întâmplat chiar şi în modul în care autoarea a ales să finalizeze povestea.

• Autor: Tatiana de Rosnay
• Editura: Litera
• Colecția: Blue Moon
• Anul apariției: Iunie 2016
• Tip coperta: Brosata
• Nr. pagini: 304 pagini