Bărbatul care n-a mai sunat de Rosie Walsh a fost o adevărată supriză pentru mine. Deși mă așteptam să fie o carte superficială, din cauza numelui destul de controersat, cartea m-a suprins plăcut și am devorat-o pe narasuflate. Subiectul în sine pare banal și cliseic dar este, de departe, plin de noutate iar modul în care autoarea l-a modelat mi se pare de o dibăcie fascinantă pentru că am mai întâlnit cărți care, la baza, aveau o idee interesantă dar, undeva, autorul a pierdut esența. Acest lucru nu se întâmplă în cazul de față.
Cartea hrănește și chinuie. Te poartă pe meleagurile reci și înfricoșătoare ale trecutului doar ca să te arunce în ceea ce crezi că este oaza de relaxare a prezentului. Dar unele răni se vindecă greu sau niciodată și nu vei putea dormi liniștit odată ce ți-ai promis că te vei învinovăți și tortura pentru totdeauna pentru greșelile trecutului. Romanticul și speranța se amestecă cu frânturi de ură, nesiguranță, regret și amintiri vii a ceea ce nu poate fi lăsat în urmă.
„-Din punctul meu de vedere, toţi pot alege. Orice. La un anumit nivel. Ce fac, ce simt, ce spun. Cumva ni s-a inoculat ideea că nu avem de ales. Nimic. Nici slujbele, nici relaţiile, nici fericirea. Că noi nu putem controla nimic.”
Cartea spune povestea de iubire dintre doi oameni maturi care se înfiripă în numai șapte zile. Dacă ne gândim la vârstă celor doi, 40 de ani, dar și la puținul timp pe care cei doi îl petrec împreună am tinde să credem că totul este pueril iar subiectul te poate chiar întrista, gândindu-te că ar fi o altă poveste cliseica. Dar începutul cărții este un labirint cu întorsături de situație, amintiri trecute care ies la iveala în prezent și multă speranță. Cei doi protagonișți sunt ființe chinuite de îndoieli, de sete de răzbunare, de vină, de gândul că ar fi putut schimba ceva, dezgust față de propria persoană și cei vinovați pentru suferința celor dragi lor și multă, multă speranța.
„-Poate fi frustrant să-i vezi pe toţi cum se plâng de probleme, dar niciodată nu vor să discute despre soluţii. Se cred victimele altora, ale lor înşişi, victimele lumii.”
Uneori trecutul și prezentul se intersectează sau este doar o modalitate a destinului de a ne dărui o nouă șansă. Aici, protagoniștii au dreptul de a alege să se bucure de această a două șansă împreună sau să continue să se distrugă și autodistrugă, traind vieți mizere și pline de suferință. Poate, la un moment dat, vor învața să se ierte reciproc și să meargă mai departe, fie împreună, fie separați dar cu mai multă ușurare, cel puțin la prima vedere. Oare o imensă piatră luată de pe inimă doar pentru a o înlocui cu alta la fel de grea este o ?
„Nu cred că iubirea trebuie să fie o explozie. Nu trebuie să fie dramatică, lacomă sau alte cuvinte stupide atribuite de scriitori sau de muzicieni. Dar cred că atunci când ştii, ştii.”
Se spune că fericirea nu poate fi construită peste ruinele altcuiva, dar dacă ambele personaje sunt ruinele amintirii unei întâmplări cumplite și ambii au partea lor de vină într-un fel sau altul? Dacă, până la urmă, nimeni nu este vinovat de dispariția unei a treia ființe și cei doi rămași se pot vindecă împreună? Dar dacă cei rămași nu știu nimic despre existența celuilalt? Dacă, până la urmă, inima nu vrea să asculte mintea și se îndrăgostește orbește? Dacă, pur și simplu, uneori drumurile oamenilor se intersectează de mai multe ori într-o viață dar în condiții diferite? Poți să trăieșți iubind persoana pe care o urai cel mai mult? Poți supraviețui iubind persoana față de care te simți cel mai vinovat? Sarah și Eddie vor ajunge să-și răspundă singuri la aceste întrebări.
„Inspirăm încet; respirațiile controlate ale omului care știe că drama lui a luat sfârșit, care știe că a pierdut cu adevărat.”
Cartea este un puzzle, construit dintr-un joc între trecut și prezent presărat cu enigmatice scrisori care înfiripă și mai multe întrebări în sufletul cititorului. Scrisorile în cauza sunt adresate unui misterios „TU” de către un oarecare „Eu„. Totul pare din ce în ce mai straniu când îți dai seama că unele evenimente se referă la o anumită persoană în timp ce altele nu au niciun sens, încă. Totul este un joc incredibil de profund și plin de mistere care așteaptă să fie dezlegate iar modul în care autoarea diseca sufletele personajelor mi se pare o incredibilă abilitate scriitoricească pe care nu o întâlneșți prea des.
„Mi-am imaginat universal lui Rudi, în care telefoanele mobile sunt centre de jocuri, nu instrumente de tortură psihică, iar certitudinea că mama lui îl iubește e indiscutabilă ca bătăile inimii.”
Nu îți face speranțe că vei descoperi vreun indiciu cât de real în tot acest joc cu fantome și oameni reali. De fiecare dată când crezi că eșți aproape de a realiza care este povestea reală, vei primi noi mistere și indicii menite să te trimită spre o altă poveste despre care nu știi dacă va avea vreo legătură cu personajele tale sau este doar plăsmuirea imaginației tale ori un joc ciudat al autorului pentru a te induce în eroare. Până la urmă vei fi surprins și captivat de realitatea celor doi protagoniști și vei ajunge să-i îndrăgești și mai mult decât o făceai deja.
„Am râs și el m-a sărutat pe nas, iar eu m-am întrebat cum e posibil să treacă săptămâni, luni – ani, chiar – și să mergi înainte, fără să se schimbe nimic, și apoi, în doar câteva ore, scenariul vieții tale să fie rescris complet.”
Barbatul care n-a mai sunat de Rosie Walsh te va face să realizezi că nu doar personajul principal refuză să telefoneze dar și un altul la fel de important în deslușirea misterului. Iar când cele două apeluri se întorc către destinatar, povestea va începe să își lipească la loc piesele lipsă și te va lăsa cu un gust dulce-amărui dorindu-ți, parcă, să tot continui această incredibilă poveste despre viață. E un cerc vicios plin de secrete, minciuni și suferință. Totul, însă, poate fi reparat prin iubire dacă personajele acestei cărți au răbdare să își dea o șansă unii altora.
- Autor: Rosie Walsh
- Editura: Nemira
- Colectia: Damen Tango
- Anul aparitiei: 2018
- Tip coperta: Brosata
- Nr. pagini: 336 pagini
No Comments