O mare de lacrimi de Ruta Sepetys

„O mare de lacrimi” de Ruta Sepetys nu este prima carte a autoarei pe care o lecturez, prima fiind „Printre tonuri cenuşii”. La fel ca prima carte a autoarei, aceasta spune povestea unui eveniment din cel de-al Doilea Razboi Mondial foarte putin cunoscut, chiar daca s-a soldat cu un numar impresionant de victime.

Peste două milioane de oameni au fost evacuaţi cu succes, în anul 1945, în timpul Operaţiunii Hannibal. Evenimentul a reprezentat cea mai mare evacuare maritima, de soldaţi şi civili, din istoria modernă din calea trupelor sovietice. Printre evacuaţi s-au aflat lituanieni, letoni, estonieni, etnici germani, s.a.

„Razboiul schimbase ordinea prioritatilor mele. Acum ma agatam mai mult de amintiri decat de viitor sau de lucruri materiale.”

Wilhem Gustloff a fost numele uneia dintre vapoarele menite sa transporte pe cei evacuati. In data de 30 ianuarie 1945, din pacate, vaporul a fost atacat de un submarin sovietic, actiune ce a provocat moartea a nu mai putin de doua mii de oameni care se aflau la bord. Atat de multe victime si totusi atat de putin cunoscuta, data de 30 ianuarie 1945 ramane data celei mai mari tragedii maritime a istoriei moderne.

Cartea este povestită din patru perspective diferite, având în spate patru personaje: Joana, Emilia, Florian şi Alfred. Având diferite perspective, diferite poveşti de viaţă, diferite naţionalităţi putem alcătui o imagine de ansamblu mult mai precisă cu privire la desfăşurarea evenimentelor predecesoare şi ulterioare tragicei scufundări.

Joana este o tânără asistenta medicală lituaniană cu o voinţă de fier dar măcinată de vină părăsirii ţării natale şi abandonarea celor dragi, deportaţi de către sovietici în Siberia. Măcinată de vină şi cu visurile de a deveni medic distruse, Joana încearcă să îşi găsească drumul la malul speranţei şi supravieţuirii.
Emilia este o adolescentă poloneză de numai cincisprezece ani inocentă şi plină de viaţă, în ciuda tuturor ororilor pe care le-a văzut şi trăit.
Florian este un prusac care o protejează pe Emilia, ucigându-l pe soldatul care încerca să o violeze. De aici se naşte recunoştinţă, speranţă şi iubirea într-o lume violenţă în care victimele războiului altora naşte victime de toate vârstele şi naţionalităţile.

„Devenisem expertă în a mă preface. Atât de bună eram încât, după o vreme, graniţa dintre adevărul meu şi ficţiune a început să se estompeze. Şi uneori, când ajungeam să mă prefac atât de bine, mă păcăleam chiar şi pe mine însămi.”

Când drumurile celor trei adolescenţi se intersectează, decid să se alăture unui grup mai numeros, fiecare având dorinţa de a supravieţui. Singurul mod de a avea o şansă, însă, este îmbarcarea pe una dintre navele de salvare. Din păcate, un personaj cheie le intră în vieţi, Alfred un marinar german, din cauza cărora mulţi oameni vor avea de suferit.

Este incredibil cum oamenii îşi pot crea poveşti, pot lega prietenii, contura noi amintiri, iubi şi răzbi chiar şi în cele mai cumplite momente ale vieţii sau morţii. Modul în care evenimentele se desfăşoară, tragicul atac asupra navei Wilhem Gustloff care adăugă şi mai multe nume pe lista victimele războiului, nebunia care pune stăpânire pe minţile cele mai slabe, determinarea de a supravieţui, dorinţa de a învăţa să trăiască din nou sunt doar câteva dintre temele abordate de autoare într-o carte sfâşietoare care îţi smulge inima din piept şi ţi-o frânge doar pentru a o lipio la loc, bucată cu bucată.

„Nu voia să aibă nimic de-a face cu mine. Adolf Hitler declarase că poporul polonez era subuman. Trebuia să fim exterminaţi, astfel încât nemţii să aibă la dispoziţie tot pământul de care aveau nevoie pentru imperiul lor. Hitler a spus că nemţii erau superiori şi nu voiau să trăiască printre polonezi. Nu eram demni de a fi germanizaţi. Dar pământul nostru era.”

Pentru cei care au citit „Printre tonuri cenușii” de Ruta Sepetys un nume va suna extrem de familial. Joana este verișoara protagonistei din primul roman, Lina. În primul roman, familia Linei își sacrifică libertatea şi viaţa pentru a le asigura pe cele ale familiei Joanei. Din păcate, la fel ca în cazul Linei, Joana ajunge să piardă o parte din familie şi se regăseşte singura în frigul iernii crâncene. Şi la fel ca Lina şi Joana descoperă dragostea. La fel că Lina şi Andrius, Joana şi Florian, unii deportaţi s-au căsătorit între ei, găsindu-şi alinarea în priviri cu subînţeles şi şoapte în miez de noapte în căminul lor. Multe mame şi soţii, tati şi soţi, fraţi şi surori, au murit predând ştafeta copiilor sperând că vor supravieţui. Suflete curajoase cărora le era teamă că adevărul va pieri odată pentru totdeauna, au îngropat jurnale, au desenat, au scris, riscând moartea în cazul în care capsulele lor ar fi fost descoperite de KGB.

S-a estimat că Iosif Stalin a omorât peste douăzeci de milioane de oameni în timpul regimului său de teroare. Ţările baltice au pierdut mai mult de o treime din populaţie în timpul genocidului. Până în ziua de astăzi ruşii neagă că ar fi deportat vreo persoană în Siberia. În anul 1991 după cincizeci de ani de ocupaţie brutală, cele trei state baltice şi-au recăpătat independenta, în mod paşnic şi cu demnitate. Au ales speranţa în locul urii, şi au arătat lumii ca până şi în cea mai întunecată noapte exista o rază de lumină.

„Toată lumea auzise zvonurile. Cu câteva luni în urmă, mai exact pe 22 octombrie, rușii năvăliseră ca o furtună în localitate și se spunea că au comis acte de o violență atroce. Femei violate, apoi ucise și țintuite de porțile șoproanelor, copii mutilați. Veștile despre masacru s-au răspândit cu iuțeala fulgerului și oamenii au intrat în panică.”

M-am îndrăgostit de fiecare personaj în parte, structurate frumos şi atât de aproape de realitate încât le poti simţi durerea. Sunt de iubit pentru curajul de care au dat dovada înfruntând obstacole, pentru că nu şi-au pierdut speranţa, punând întotdeauna viaţa celor la care ţineau mai presus de a lor. Cartea este fantastică, cutremurătoare şi te marchează iremediabil. Probabil îmi vor rămâne întipărite în minte imaginile pe care mi le-am format citind-o, încă mulţi ani de acum înainte. Sfârşitul este tragic dar real.

Am plâns, mult şi mă simţeam ca un martor aflat în umbra personajelor, trăind odată cu ei. Ştiu că poate părea absurd dar, inevitabil, te pui în postura personajelor şi te întrebi dacă tu ai fi rezistat sau cât ai fi rezistat în locul acelor oameni de diferite vârste şi cât de matur sau nebun ai fi revenit acasă, după lagăr.

„Frica te urmăreşte. Te încercuieşte atunci când eşti cu garda jos şi când te aştepţi mai puţin. Şi atunci eşti forţat să iei o decizie.”

La fel ca in prima carte a autoarei, modul în care copiii şi adolescenţii din poveste se comportă în acele condiţii îngrozitoare este remarcabil. Nu doar că se maturizează în câteva luni cum nu ar fi făcut-o în mod normal în ani întregi, dar se şi adaptează mai rapid decât adulţii. Ei par a fi conduşi de un al şaselea simţ care îi ghidează în direcţia cea mai potrivită care le va asigura supravieţuirea. Simt ce trebuie să spună, cum să acţioneze, îi câştigă mai uşor pe cei din jur şi ştiu cum să se poarte cu fiecare astfel încât să îi facă să se simtă confortabil, să le aducă la suprafaţă ce au mai bun în sufletul lor.

„Noi, cei care am supraviețuit, nu suntem adevărații martori. Adevărații martori, cei care se află în posesia adevărului nerostit, sunt cei care s-au înecat, cei care au murit, cei care au dispărut.”

Citiţi această carte, dacă aveţi ocazia! Este o operă contemporană fantastică de care m-am îndrăgostit iremediabil şi e imposibil ca o asemenea poveste să vă lase impasibili.