În „Lola și băiatul de treabă din vecini” de Stephanie Perkins, Lola este acel gen de adolescentă despre care se vorbeşte extrem de des, în special în România. Lola este fiica unui cuplu gay. De fapt, personajul este extrem de bine structurat, extrem de bine ancorat în realitate şi ştie cum să se facă vizibilă sau invizibilă. Este copilul de care se tem oamenii. Unul dintre subiectele cărţii, deşi nepus în prim plan, este modul în care un copil poate creşte într-o familie cu părinţi de acelaşi sex. Subiectul, tabu, adoptat de scriitoare mi se pare fantastic evocat. Lola este o adolescentă normală, responsabilă şi impulsivă, matură şi imatură, visătoare şi raţională, îndrăgostită şi confruntându-se cu decizii greşite.
„De când mă ştiu am vorbit cu Luna. I-am cerut să mă călăuzească. E ceva profund spiritual în strălucirea ei palidă, în suprafața ei cu cratere, în înfăţişarea ca de ceară şi în fazele ei. În fiecare seară poartă o nouă haină, totuşi e întotdeauna ea însăşi. Şi e întotdeauna acolo.”
Lola este acel om prins între două iubiri. Cea dintâi, neconsumată şi încă prinsă în inima sa, reiese la suprafaţă şi o umple de întrebări, se instalează nesiguranţa, dorinţa de a se ascunde şi mai tare, frica de a nu face mai multe greşeli sau de a-şi dezamăgi părinţii sau, din contră, de a le arăta părinţilor o altă faţă a ei pe care nu o are, de fapt. Cricket este acel băiat cuminte, închis în sine, timid şi prins într-o iubire veche care speră să-i fie împărtăşită. Se mulţumeşte cu statutul de cel mai bun prieten şi e dispus să aştepte până când va avea dreptul să-şi mărturisească sentimentele.
„E ceva cu ochii albaştrii. Genul de albastru care te surprinde de fiecare dată când se îndreaptă asupra ta. Genul de albastru care te face să tânjeşti să se mai uite o dată la tine. Nu albastru-verzui sau albastru-cenuşiu, ci albastrul care e doar albastru.”
Este o lectură plăcută pentru vară, pentru vacanţă, când doreşti să ieşi, pur şi simplu, din viaţa cotidiană şi să te afunzi într-o nouă poveste, să resimţi fiorii primei iubiri şi a importanţei pe care o are aceasta pentru un om, dezvoltarea sa şi percepţia asupra altor oameni. Probabil că mi-a plăcut mai mult povestea aceasta, aşa cum este ea, pentru că şi eu am tendinţa aceasta de a ajuta pe toată lumea, de a ierta, de a trece cu vederea, de a te lăsa pe tine în detrimentul altora, de a fi om în ciuda faptului că nu ai parte de umanitate sau căutarea continuă, aproape disperată, de a fi acceptat de societate pentru că nu te identifici cu idealurile sale.
„Pentru că aşa stă treaba cu depresia. Când o simt profund, nu vreau să-i mai dau drumul. Devine confortabilă. Vreau să mă înfăşor în ea, să mă las sub greutatea ei apăsătoare şi s-o respir până în adâncul plămânilor mei. Vreau s-o hrănesc, s-o cresc, s-o cultiv. E a mea. Vreau să am grijă de ea, să mă fure somnul în brațele ei şi să nu mă trezesc multă, multă vreme.”
Atât Lola cât şi Cricket au acea doză de sociabilitate dar păstrându-se antisociali tocmai pentru faptul că ei sunt, cumva, scoşi în afara „tendinţelor” pe care societatea ni le impune întreaga viaţă de a fi perfecţi, de a nu ieşi din tipare, de a fi exact ceea ce se aşteaptă toată lumea să fim şi cei răzvrătiţi să fie puşi, cumva, într-un con de umbră. Şi probabil că voi dezamăgi oamenii care nu au fost impresionaţi de această carte dar m-am identificat profund cu personajele şi asta m-a făcut să o iubesc. Dar ştiu că gusturile nu se discuta şi că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Cartea aceasta a fost citită alături de alte cărţi extrem de asemănătoare şi nu o puteam rata pentru a nu strica magia.
- Autor: Stephanie Perkins
- Editura: Epica
- Colecţia: YA
- Anul apariţiei: 2014
- Tip coperta: Broşata
- Nr. pagini: 320 pagini
2 Comments
Nu am citit- o. Mereu o ocoleam. Nu prea ma atrage 🙂
E genul de carte pentru adolescenti. Nu cred ca e captivanta sau interesanta dupa ceva timp…