„Însemnări din subterană” de F.M. Dostoievski prezintă povestea unui antierou în lupta, acerbă împotriva alienării, faţă de ceilalţi şi faţă de sine. Sau tocmai pentru acceptarea acestei dedublări a individului modern care se transformă în paradoxul dintre omul sociabil şi cel antisocial. Şi este extrem de uşor să empatizezi cu personajul acestei nuvele iar lectura este plăcută, aducându-l pe cititor mai aproape de personajul care se frământă, se ceartă cu sine şi cu societatea, incapabil să se identifice cu aceasta sau să îşi găsească locul.
„Şi când iubeşti poţi trăi fără fericire. Şi la necaz viaţă-i frumoasă, e bine să trăieşti pe lumea asta, oricum ţi-ar fi viaţa.”
Această subterană din care ni se relatează, reprezintă nu zona degradată a unui oraş. Nu este vorba despre ceea ce se clădeşte peste ruinele uşor de înghiţit ale zonei limitrofe. Străfundurile conştiinţei, acel mediu în care cei mai mulţi se tem să pătrundă sunt baza de la care pornesc toate nemulţumirile eroului cărţii. Această zonă, construită cu o sinceritate brută, tranşantă şi uneori ironică este ceea ce s-a consolidat ca urmare a unei vieţi pline, a unor experienţe diverse şi a incapacităţii de a fi mulţumit cu acea condiţie ştearsă impusă de societatea modernă ca un tipar pentru fiecare individ în parte.
„Am ajuns până acolo încât acum mă gândesc că uneori iubirea constă în dreptul de a-l tiraniza pe cel iubit, drept pe care el ţi-l dă de bunăvoie. În visurile mele de taină, nici nu puteam să-mi imaginez iubirea altfel decât ca pe o luptă, ea începea mereu cu ură şi se încheia cu o supunere morală, dar mai apoi nici nu mai puteam să-mi imaginez ce să fac cu obiectul supus.”
Din cele două părţi izbucnesc mărturii filosofice, dorinţa de a ieşi la suprafaţă şi imposibilitatea de a se încadra într-un tipar limitat a unui personaj complex şi contradictoriu. Autoironia, dorinţa de disecare a sinelui îmbinate cu însingurarea şi izolarea de societate fac din acest personaj un permanent căutător al echilibrului pentru justificarea propriilor fapte dar şi pe cele ale altor indivizi din societatea în care este, într-un fel sau altul, obligat să trăiască. Acesta tânjeşte spre idealism, răzvrătidu-se împotriva legilor naturii şi a celor create de om şi militant pentru voinţa liberă. De asemenea, pune un accent profund asupra drumul parcurs până la realizarea idealurilor şi visurilor şi nu pe acestea în sine. Astfel, evidenţiază învăţăturile pe care le asimilăm de-a lungul vieţii şi nu punctul în care acestea ne duc, greşelile fiind, de asemenea, parte din parcursul fiecărui om.
„Oare chiar crezi că nu am observat iubirea ta? Am văzut tot, am ghicit, dar nu am îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi mă temeam că tu, din recunoştinţă, o să-ţi impui să răspunzi la iubirea mea, te vei obliga să stârneşti în tine un sentiment care poate nici nu există, iar eu nu voiam aşa ceva, pentru că ăsta este… despotism… Nu e deloc delicat.”
Acest inadaptat social, incapabil de relaţionare, fie ea de tip amical ori sentimental, cu o luciditate devastantă reuşeşte să văd în sine şi în oameni disperarea, imoralul, nefastul şi perfidul. Oricât de mult îşi doreşte să empatizeze cu ceilalţi, este dezgustat de ceea ce oamenii îşi faci lor înşişi şi celor din jurul lor. Afişându-se pe sine ca prim model al omului secolului modern, se lasă executat din pricina faptului că nu reuşeşte să-şi depăşească condiţia socială sau umană din cauza calităţii de a fi om dar, în acelaşi timp, nu se poate încadra în niciun tipar promovat, intens, de o societate tot mai agitată şi neatentă.
„Acum îmi duc zilele, câte mi-au rămas, în bârlog, sâcâindu-mă singur cu răutăcioasa consolare, cu totul deşartă, că omul deştept nici n-are cum deveni realmente ceva; numai imbecilul devine ceva. Da, vă rog: omul inteligent din secolul al XIX-lea trebuie, are obligaţia morală să fie o fiinţă prin excelenţă fără caracter; iar omul de caracter, omul de acţiune, trebuie să fie o fiinţă prin excelenţă mărginită”
Dostoievski reuşeşte să evidenţieze dorinţa fiecăruia dintre noi de a se izola de oameni, de a nu se încadra în tiparele unei societăţi tot mai bolnave, de a se cunoaşte pe sine pentru a putea supravieţui între alţii. Astfel, ne îngropăm în propria subterană, ne deschidem porţi în amintiri şi visuri uitate sau abandonate ori nefericiri care ne devorează, ne macină şi ne distrug dar, în acelaşi timp, ne împiedică să schimbăm ceva, să reconstruim, să începem o altă luptă cu ceilalţi dar, mai ales, cu noi înşine.
„Ne e greu şi să fim oameni, oameni cu trup şi sânge adevărat, al nostru; ne ruşinăm de asta, considerăm că e o mare ruşine şi tare ne mai place să fim nişte oameni universali nemaivăzuţi. Suntem născuţi morţi şi, de altfel, de mult nu mai suntem născuţi din părinţi vii, iar asta ne place din ce în ce mai mult. Am prins gustul. În curând ne va trece prin cap să ne naştem cumva din nişte idei.”
Îngroparea în cărţi, în filme, în orice ne ţine departe de societate şi ne permite, în acelaşi timp, să fim părtaşi la ea este exact ceea ce se întâmplă cu societatea contemporană, autorul devenind un vizionar şi un cunoscător ar spiritului uman, intuind direcţia dezvoltării tehnologiei, separării oamenilor şi înstrăinării acestora de alţii şi de ei. Ne previne să nu ne construim grote în care să ne ascundem ci să trăim viaţa, cu toate experienţele sale. Să luăm din această cât putem şi să nu ne lăsăm în voia minţii care gândeşte, cel mai adesea, independent de noi atunci când alegem să ne izolăm.
„Eu ştiu numai să mă joc cu vorbele, să visez aşa în mintea mea, dar în realitate îmi trebuie… linişte. Şi pentru ca să nu fiu deranjat, aş vinde toată lumea acum pe o copeică.”
Ironizarea omului modern care încearcă să rămână în societate pentru a avea cât mai multe modele în jurul cărora să creeze povesti pline de nemărginită răutate, din dorinţa de a-şi găsi o scuză pentru propriile nefericiri, răutăţi şi critici, doar pentru a se simţi mai presus de aceştia mi se pare modul dur dar sincer de a explica unele tertipuri, reacţii sau acţiuni ale omului modern. Din acest motiv şi din toate cele enumerate mai sus Dostoievski reuşeşte să rămână, totuşi, un autor autentic, prezent şi dificil de abordat pentru cei nepregătiţi pentru lupta cu viaţa.
„Omului îi place să-şi cântărească numai amărăciunea, iar fericirea nu şi-o cântăreşte. Însă, dacă ar socoti-o cum trebuie, ar vedea că fericirea există destulă pentru fiecare.”
Însemnări din subterană de F.M. Dostoievski este dureroasă. Am citit şi recitit pasaje ca un om bolnav care se îndoapă cu morfină sau ca un sinucigaş care se sufocă până aproape de moarte ca mai apoi să se oprească dar care repetă procedeul pe tot parcursul vieţii. Am fost surprinsă, fascinată, speriată şi avidă după eroul acestei cărţi în care mă regăseam pe mine, în care regăseam străfundurile minţii mele care gândeşte prea mult, se consuma şi mă consumă de energie. M-am văzut pe mine izolată de oameni din teamă de a nu fi principalul element către care se îndreaptă întreaga vină pentru orice nu merge bine în alţii sau în societate. Încă nu ştiu dacă acest mod de regăsire mă ajuta sau mă dezintegrează. Dar voi citi şi reciti cartea până în clipa în care, într-un fel sau altul, voi avea un răspuns la întrebările care s-au născut pe tot parcursul lecturii.
Recenzia a fost realizată datorită librăriei/anticariat online Târgul Cărţii care, în urma colaborării, mi-a oferit romanul Însemnări din subterană de F.M. Dostoievski. Mulţumesc, pentru oportunitatea de a citi această carte care m-a ajutat să mă descopăr! Pe site-ul Târgul Cărţii, puteţi găsi cărţi noi sau în regim de anticariat ce aparţin unor edituri cunoscute.
- Autor: F.M. Dostoievski
- Editura: Polirom
- Colectia: Top 10+
- Anul aparitiei: 2012
- Tip coperta: Brosata
- Nr. pagini: 180 pagini
No Comments