Îmi pare rău, sunt așteptată… de Agnes Martin-Lugand este cea de-a treia carte a autoarei pe care o lecturez şi, cel puţin din punctul meu de vedere, este cea mai bine construită şi cartea la care, se observă, o mai multă activitate şi munca depuse pentru a ajunge la un final.
Autoarea abordează un subiect cât se poate de real şi, mai ales, cât se poate de actual din viaţa oamenilor din societatea modernă. Auzim, tot mai des, vorbindu-se despre workaholici şi cum aceştia nu îşi mai fac timp pentru familie, prieteni sau orice altă activitate în afara celor legate, strict, de locul de muncă. În acest roman, totuşi, protagonista devine o astfel de împătimita din cauza unei întâmplări, în viaţa personală, care o aduce în pragul disperării, astfel încât este nevoită să se agaţe de ceva pentru a supravieţui sau pentru a-şi opri tumultul interior.
Şi cum nimic nu se întâmplă fără să lase urme, Yaël devine din tânăra plină de viaţă, înconjurată de prieteni, politicoasă, atentă, plină de iubire, cu un simţ al umorului dezvoltat şi gata, oricând, să se întâlnească cu prietenii şi familia, o femeie introvertită, îngropată în muncă, neatentă la prieteni şi familie, insomniaca şi care se hrăneşte deficitar. E ca şi cum viaţa socială a fost complet înlocuită de viaţa profesională şi aceasta cara după ea o cutie grea cu pereţi groşi ce îi ţine pe toţi la distanţă.
„Aş fi vrut ca aceasta dulceaţă şi această senzaţie să nu înceteze niciodată; uitam totul, era liniştitor şi era plăcut să nu ai mintea ocupată cu o mie de lucruri, şi întoarsă doar spre acea stare de bine.”
Odată cu reapariţia demonului trecutului sau, realitatea de zi cu zi a personajului principal se năruie, în cel mai bun şi mai rău mod posibil. Deşi alegerea de a urma cea mai bună versiune a sa din ultimii zece ani sau pe aceea de a redeveni workaholica introvertita ce devenise în ultimii zece ani, Yaël nu realizează ce este mai bine pentru ambele versiuni ale sale, ea din timpul jobului şi ea după terminarea orelor de program, interpretând greşit vorbele omului care avusese grijă de ea în ultimii ani, Bertrand.
Aşadar, asistăm la o luptă interioară extrem de puternică şi cu urmări ce pot deveni extrem de plăcută, în aceeaşi măsură în care pot fi extrem de dezastruoase. Pentru că, până la urmă, această femeie îngropată în munca este fiecare dintre noi. Yaël este o persoană care are de făcut alegeri în viaţă, care reîntâlneşte iubirea ce îi schimba realitatea pe care s-a obişnuim să o vadă zilnic, plină de ambiții și visuri, doritoare de succes, cunoscătoare a eșecului. Dar, mai presus de toate, este despre acea căutare continuă a echilibrul ce este atât de precar între carieră și familie, despre abandonul total şi încrederea în omul de lângă noi, despre suport şi tandreţe, despre balanta care se înclină către o extremă sau alta doar pentru a reveni în echilibru complet, din când în când.
În ciuda greşelilor pe care le comite continuu, protagonista învaţă, chiar în ciuda pierderilor trecute sau prezente, să îmbine cele două personalităţi ale sale, femeie pasionată de muncă şi tânăra care îşi doreşte să petreacă timp în compania familiei şi prietenilor. Chiar m-a emoţionat această metamorfoză şi finalul luptei interioare din ultimii zece ani, învăţând să aprecieze lucrurile simple, momentele de linişte sau singurătate, compania proprie şi zilele libere.
„Mi-am dat voie să mă gândesc la ceea ce era de negândit; aşadar asta înseamnă viaţa de cuplu, când aveai pe cineva căruia să-i vorbeşti sau de cine să te loveşti seara, în braţele cui să te cuibăreşti ca să te linişteşti şi să te împaci.”
Cartea este simplă, cu un limbaj accesibil oricui dar cu un mesaj extrem de puternic şi emoţionant. Finalul deschis mi se pare cel mai potrivit pentru amalgamul de întâmplări şi sentimente care sunt urmărite în carte şi pe care cititorul le resimte, de asemenea. Nu este un final trist sau fericit ci exact acel final care te lasă cu speranţa că, uneori, lucrurile îşi urmează calea de la sine şi că totul ajunge într-un punct final, indiferent care ar fi acela.
„Fii lucid, noi doi nu suntem pe aceeaşi lungime de undă. Eu sunt ambiţioasă, tu te mulţumeşti cu ce ai , ceea ce nu pot să-nţeleg cu niciun chip. N-am timp de pierdut, nici loc să mă încurc în amănunte.”
Primele două cărţi ale autoarei nu m-au emoţionat atât de mult, nu m-au dat pe spate şi nici nu m-au făcut să empatizez cu personajul. Cred că aceasta a fost mai mult spre zona mea decât seria „Oamenii fericiţi…” dar părerile sunt împărţite şi sunt o multitudine, dacă stai să cauţi. Până la urma fiecare om este diferit şi fiecare subiect ne emoţionează în măsura în care putem empatiza cu personajele şi/sau povestea.
No Comments