Apartamentul de Hakan Biçakçi

29 martie 2016

Apartamentul, un roman care poate fi definit ca un thriller psihologic, a apărut la editura Univers. Personajul principal, tânărul Arif renunţă la slujba sa într-o agenţie de publicitate, se desparte de iubita lui şi se mută într-un nou apartament. Este hotărât ca, de acum înainte, să-şi împlinească visul vieţii lui: acela de a deveni compozitor de muzică.  În noul apartament, pe peretele dormitorului există un straniu orificiu din care se aud voci, iar pocnetele din instalaţia de încălzire a imobilului se articulează în ritmuri.  Înstrăinat de prieteni şi de familie, Arif devine tot mai obsedat de cântecele lui, iar simţul realităţii i se deteriorează din ce în ce mai tare.

Nu ştiu de când o aveam într-un wishlist, nici măcar motivul pentru care se afla acolo. Sigur am găsit şi lecturat un pasaj, la un moment dat, altfel nu aveam o dorinţă arzătoare, curios de acidă, care să mă trimitea spre acest roman. Era ca un fel de obsesie mută, căreia nu îi dădeam atenţie, dar care îmi scormonea măruntaiele, făcându-mă să vreau, cu toată fiinţa să o achiziţionez. Acum înţeleg de ce.

Cartea este surprinzătoare, bolnavă, hipnotizanta. Este un adevărat mindfuck, dacă vrei un termen care să unească într-un singur cuvânt detaliile cărţii. Este primul volum aparţinând unui autor turc pe care îl citesc şi prima carte care m-a făcut să îmi pun serioase întrebări vizavi de sănătatea mea mintală, pe măsură ce o lecturam şi îmi puneam întrebări existenţiale, disociate între lumea reală în care trăiesc şi universul cărţii în care mă scufundam şi din care încercăm să ies, haotic, tot întreagă.

 Metroul.. Melodia asta mi se pare cunoscută. Stația de după ultima stație…Nu-mi mai amintesc cum sună. Cea de după ultima stație…E o cafenea unde obișnuiam să mergem tot timpul, îți mai aduci aminte? Trebuie neapărat să ne întâlnim. O barcă ce-și proiește drum printre valuri…Coș plin cu fructe…Dacă nu găsești telecomanda, poți s-o oprești introducând codul în panoul de comandă al alarmei. Arif, băiete, dacă vrei să te faci bine, încetează să mai vorbești de unul singur.

Arif suferă de o boală mentală nenumită, cel puţin de asta mi-am dat seamă într-un târziu, după repetiţii, scene care nu aveau nicio bază reală, melodii ieşite din pereţi având vocea personajului principal şi tablouri care se tot schimbau. Nu ştii să diferenţiezi realul de imaginar, cartea fiind atât de bine scrisă, încât te întrebi, la un anumit punct, care personaj, dintre cele trei implicate, are toate ţiglele pe casa. Tu, Arif sau autorul, cine este nebunul şi cine sunt pionii jocului bolnav în care te-ai avântat fără vreo urmă de reţinere. Până la urmă, cât rău poate face o carte? Cam cât să nu vreau să mai citesc nimic timp de două săptămâni, nefiind sigură dacă sunt, din nou, întreaga sau nu.

Nebunia e stridentă, apăsătoare, ustură, te macină, te incită, te hipnotizează şi te atrage într-o lume bolnavă plină de acele detalii care îţi răstălmăcesc minţile, inevitabil de acut. Vrei să laşi cartea din mână, să o arunci cât colo şi să speri că nu ţi-ai pierdut minţile, cu totul. Apoi, este dorinţă acută de a o termina, de a găsi acel pasaj care să îţi răspundă întrebărilor nepuse, sau nespuse, din care să te trezeşti, din nou, om. Sau, cel puţin, să mai fii om.

– Una dintre cele mai importante diferențe dintre narațiunea din cărți și cea din filme este aceea că, într-un film, nu poți decât să simți când va lua sfârșit, în timp ce într-o carte știi foarte bine când va ajunge la final. Filmul curge, se va termina la un moment dat, dar când? Pe când într-o carte este destul de evident când se va termina povestea: la ultima pagină. Filmul poate să se termine brusc, în cel mai neașteptat moment. Se termină când tu te aștepți să continue. În loc de imagini începe să curgă genericul. Dar textul care curge într-o carte nu are șansa să-ți facă o asemenea surpriză. Când ajungi la ultimul rând de pe ultima pagină, știi că acela este sfârșitul cărții. Într-un film, nu ai de unde să știi dacă scena pe care o urmărești este ultima sau nu. În cel mai fericit caz, nu poți decât să simți asta.

Cartea este un joc nebun, bolnav, dus la paroxism şi plin de întrebări, care dezgroapă frici şi răstălmăceşte. Îţi dezvăluie puterea minţii umane, colapsuri, dereglări, distorsionări, boală, nevroză, nebunie dusă la extrem printr-o scriere atât de profundă şi inuman de bună, încât te dă peste cap, inevitabil şi fără logică. Nu este o lectură care naşte regrete, ci dorinţa de a nu sfârşi asemeni lui Arif, sau, cel puţin, să te fereşti de momentul în care poate, din diferite motive, poţi să ajungi la fel. Nu este un roman previzibil, dar pune în scena problemele societăţii moderne atât de dureros, încât te macină.

  • Autor: Hakan Biçakçi
  • Editura: Unvers
  • Anul apariţiei: 2013
  • Tip coperta: Broşata
  • Număr pagini: 192

Partajează asta:

Wrap Up

Apartamentul

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.