„Tentaţii” de Corina Ozon nu este primul volum al autoarei pe care îl citesc. Seria „Amanţii” este o serie pe care am început să o lecturez odată cu apariţia, având oportunitatea de a fi unul dintre speakerii evenimentului de lansare de la Craiova. Aşadar, stilul de scriere al Corinei îmi era destul de cunoscut însă a reuşit să mă surprindă, din nou, cu această carte. „Privea oamenii care treceau în toate sensurile, femei şi bărbaţi, care poate nu se vor mai intersecta vreodată. Fiecare clipă are unicitatea ei, dar e greu să realizezi asta într-o viaţă grăbită.” În primul rând, această carte nu este o (alta) poveste de dragoste cu el şi ea fericiţi până la adânci bătrâneţi în care, după câteva greutăţi, protagoniştii se căsătoresc şi trăiesc în pace şi armonie. Cartea este mult mai profundă de atât, dacă ne uităm la poveste în ansamblul său şi nu la fiecare cuvânt în parte. Chiar personajul principal este de o complexitate fantastică ceea ce ne spune multe despre felul în care autoarea înţelege şi diseca sufletul omului şi, mai ales, al femeii. „Sunt femei care ştiu să îşi folosească frumuseţea ca pe o armă, să negocieze cu ea şi să…

„Diana cu vanilie„ de Diana Sorescu mi-a picat în mâini acum ceva ani, după trecerea în neființă și mult prea devreme a autoarei. Aveam schița făcută imediat după lecturarea cărții însă o public abia acum pentru că simt că acum i-a venit vremea. Volumul este structurat în patru părți: 1. Începuturi. 2. Oameni. 3. Nebuloase. 4. Poezii. Cartea mi-a fost recomandată, des, de persoane cu care nu mai sunt în contact acum. Îmi spuneau că mi s-ar potrivi pentru că și eu am un tip de scriere asemănător și că mi-ar plăcea. Și sunt momentele acelea în care ești tânăr și nesigur și nu vrei să superi pe nimeni și spui că o vei citi. Nici nu vrei să pleci la drum cu vreo idee creaţă, dar în același timp știi că e o carte publicată post-mortem și iar nu vrei să cazi în vreo dramă. Şi mă joc cu adevăruri, le împletesc cu fabulaţie, presar puţînă ironie, pudrez cu imaginaţie şi le dau Share. Și m-am regăsit în unele dintre scrierile Dianei, cu toate îndoielile mele și temerile precedente. Diana nu scrie pentru minte. Diana nu scrie capodopere menite să te ajute să ajungi primul om în x sau y domeniu….

Bărbatul care n-a mai sunat de Rosie Walsh a fost o adevărată supriză pentru mine. Deși mă așteptam să fie o carte superficială, din cauza numelui destul de controersat, cartea m-a suprins plăcut și am devorat-o pe narasuflate. Subiectul în sine pare banal și cliseic dar este, de departe, plin de noutate iar modul în care autoarea l-a modelat mi se pare de o dibăcie fascinantă pentru că am mai întâlnit cărți care, la baza, aveau o idee interesantă dar, undeva, autorul a pierdut esența. Acest lucru nu se întâmplă în cazul de față. Cartea hrănește și chinuie. Te poartă pe meleagurile reci și înfricoșătoare ale trecutului doar ca să te arunce în ceea ce crezi că este oaza de relaxare a prezentului. Dar unele răni se vindecă greu sau niciodată și nu vei putea dormi liniștit odată ce ți-ai promis că te vei învinovăți și tortura pentru totdeauna pentru greșelile trecutului. Romanticul și speranța se amestecă cu frânturi de ură, nesiguranță, regret și amintiri vii a ceea ce nu poate fi lăsat în urmă. „-Din punctul meu de vedere, toţi pot alege. Orice. La un anumit nivel. Ce fac, ce simt, ce spun. Cumva ni s-a inoculat ideea că…

Jenny Han, autoarea cărții Tuturor băietilor pe care i-am iubit si P.S. Te mai iubesc și-acum isi ia la revedere de la personajele sale in ultimul volum al seriei A ta veșnic, Lara Jean. Acestă ultimă carte continuă și încheie povestea Larei Jean și a lui Peter Kavinsky, exact din locul în care fusese lăsată  anunțând cea mai dificilă perioada din viață tinerilor adolescenți. Prezentându-ne o relație ceva mai închegată, însă destul de platonică și naivă, autoarea ne poartă cu pași grei spre finalul uneia dintre cele mai frumoase perioade ale vieții fiecăruia dintre noi, finalul liceului. Ambii protagoniști se află în ultimul an al liceului și se văd puși în situația specifică fiecărui cuplu care se formează în liceu, dorința fiecăruia de a rămâne împreună și de a studia la aceeași facultate. Vedem personaje mature dar și naive care nu realizează impactul pe care jocurile lor le au asupra familiilor și prietenilor. Uneori dorințele personale nu se aseamănă cu dorințele persoanei iubite dar oare distanță să fie un imbold pentru sentimente mai profunde sau sfârșitul unei povești de iubire îndrăgită de mulți cititori? „Atunci când inima și mintea îți spun lucruri diferite, de care dintre ele ar trebui să asculți?” Cartea este mult mai banală…

Îmi pare rău, sunt așteptată… de Agnes Martin-Lugand este cea de-a treia carte a autoarei pe care o lecturez şi, cel puţin din punctul meu de vedere, este cea mai bine construită şi cartea la care, se observă, o mai multă activitate şi munca depuse pentru a ajunge la un final. Autoarea abordează un subiect cât se poate de real şi, mai ales, cât se poate de actual din viaţa oamenilor din societatea modernă. Auzim, tot mai des, vorbindu-se despre workaholici şi cum aceştia nu îşi mai fac timp pentru familie, prieteni sau orice altă activitate în afara celor legate, strict, de locul de muncă. În acest roman, totuşi, protagonista devine o astfel de împătimita din cauza unei întâmplări, în viaţa personală, care o aduce în pragul disperării, astfel încât este nevoită să se agaţe de ceva pentru a supravieţui sau pentru a-şi opri tumultul interior. Şi cum nimic nu se întâmplă fără să lase urme, Yaël devine din tânăra plină de viaţă, înconjurată de prieteni, politicoasă, atentă, plină de iubire, cu un simţ al umorului dezvoltat şi gata, oricând, să se întâlnească cu prietenii şi familia, o femeie introvertită, îngropată în muncă, neatentă la prieteni şi familie, insomniaca şi care…

Viața e ușoară, nu îți face griji de Agnes Martin Lugand este cea de-a doua carte scrisă de autoare dupa Oamenii fericiți citesc și beau cafea şi continuă povestea de viaţă a Dianei după întoarcerea din Irlanda şi restabilirea în Franţa. Titlul, ca să încep cu începutul, mi se pare, din nou, ales doar pentru a atrage atenţia asupra poveştii, sau este folosit cu tentă ironică, din ceea ce am putut desluşi pentru că Diana este oricum numai o persoană cu o viaţă uşoară sau nespus de fericită. Mai degrabă este o luptătoare, o persoană care încearcă să se salveze continuu şi să trăiască chiar şi înconjurată de fantomele trecutului. Mi se pare incredibil, însă, modul în care familia şi prietenia sunt evidenţiate în această a doua carte. În primul rând, vedem relaţia disfuncţională dintre Diana şi familia sa, cu care nu se înţelege şi de sub a căror autoritate încearcă să scape. Pe de altă parte vedem apropierea sa şi modul în care relaţionează cu familia de oameni simpli din Irlanda care a găzduit-o timp de un an. Vedem modul de abordare a personajelor, modul în care apar sau nu menajamente, modul în care unii se implica pentru a salva o…

Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin Lugand este prima carte a autoarei pe care am lecturat-o. La prima vedere, titlul este menit să îţi capteze atenţia şi, zic eu, reuşeşte. Cartea este subţirică şi urmăreşte povestea Dianei care se vede pusă în faţa unei realităţi crude atunci când îşi pierde fiica şi soţul. Având la bază un subiect atât de tragic, mă aşteptam că psihologia protagonistei să fie mai bine conturata, mai bine definitivată şi mai bine pusă în context, având în vedere că subiectul poate fi abordat în extrem de multe moduri. Dar nu am plâns şi nici nu am putut fi de acord cu protagonista de prea multe ori. „Ritualul meu putea să înceapă. M-am dat cu parfumul lui Colin, primul strat de protecţie. Am încheiat nasturii cămăşii lui, al doilea strat. Am îmbrăcat hanoracul lui, al treilea strat. Mi-am strâns părul umed ca să-i păstrez aroma de căpşune, al patrulea strat.” Titlul nu mi se pare cel mai bun, în principal pentru faptul că acţiunea se petrece, cu preponderenta în Irlanda iar cafeneaua ce dă numele cărţii se afla în mijlocul Parisului. În Irlanda, trimisă acolo mai mult forţată decât din propria voinţă de…

„Întâlnire cu Viața” de Cecelia Ahern este cea de-a şasea cartea a acestei autoare pe care o lecturez cu interes şi curiozitate. Subiectele abordate în această carte nu sunt superficiale ci extrem de sensibile şi aduc în prim plan probleme destul de importante pentru societatea actuală. Acesta carte spune povestea de viaţă a unei tinere crescute într-o familie strictă în care sensibilitatea sau greşelile nu sunt permise. De asemenea, tot familia acesteia se ghidează extrem de mult pe ideea de ce vor zice oamenii din jurul lor şi mai puţin pe importanta susţinerii propriilor copii. Lucy Silchester este o femeie în toată firea, măcinată de dorinţa de a păstra aparenţele unei vieţi perfecte, atât în faţa propriei familii cât şi în faţa prietenilor săi. Din dorinţa de a nu supăra pe nimeni sau de a nu dezamăgi, lucru care îi conduce judecată, alegerile şi modul în care abordează problemele, ajunge să dezamăgească, să se închidă în sine şi să nască îngrijorare. „Familia mea aparținea unui cult religios foarte sever, numit Biserica Etichetei Sociale. Patronul Bisericii lor era Lumea. Adică toate gesturile făcute şi toate cuvintele spuse porneau de la întrebarea ” Ce-o să zică Lumea?”. Oricât de tare încearcă să nu trezească…

„Cum să te îndrăgosteşti” de Cecelia Ahern este cea de-a cincea cartea a acestei autoare pe care o devorez cu sufletul la gură. Subiectele abordate în această carte sunt, de asemenea, extrem de sensibile aşa cum Cecelia ne-a obişnuit deja. Acesta spune poveşti de viaţă cutremurătoare cu finaluri mai mult sau mai puţin fericite. Posibil controversate, subiectele acestei cărţi nu au cum să te lase impasibil. „Aşa că lasă-mă şi pe mine să fiu drăguț cu tine, fiindcă, deşi treci prin momente grele, n-am văzut pe nimeni să îţi sară în ajutor. Nimeni nu încearcă s-o repare pe Micuţa Repară-Tot.” Nici în acest roman Ahern nu se dezice de simbolistică, disecarea spiritului uman, evidenţierea angoaselor şi gândurilor menite să dea lumea oricui peste cap, apatia, introducerea maximelor sau citatelor menite să te ajute în empatizarea cu toate personajele operei, străbătute de tot felul de demoni interiori. Prin subiecte precum nefericirea în cuplu, focusarea pe nevoile altora şi ignorarea propriilor nevoi, divorţul sau suicidul, romanul te macină, te face să îţi pun întrebări şi să empatizezi cu personajele, sau să le scuturi bine ca să îşi revină în simţiri. „Se întâmplă uneori să ştii un lucru, chiar dacă de fapt nu-l ştii.”…

„Poate într-o altă viaţă” de Taylor Jenkins Reid face parte din categoria literatură universală. Cartea aparţine unei debutante, acel gen de autor care surprinde de la prima apariţie, aşa cum am întâlnit cazul Ceceliei Ahern. De fapt, autoarea reuşeşte să treacă de la literatură YA, la cea de tip click-lit, până la îmbinarea a două universuri paralele, situaţii dramatice, răsturnări de situaţie şi, pe alocuri, comic. Nu o pot încadra într-un singur gen. Este o multitudine de genuri îmbinate interesant care captivează. „Şi cred că poate îmi trebuie cineva care să-mi țină partea ca să-mi fie bine. Cred că sunt unul din oamenii care au nevoie de oameni in jur.” Am empatizat cu protagonista prin prisma căutării, continue, a sinelui, a locului în care se simte acasă, a acelui mediu de care aparţine. Deşi are douăzeci şi nouă de ani, Hannah nu pare să-şi găsească locul nicăieri, ceea ce nu se întâmplă de curând ci, cumva, încă din adolescenţă. Mutarea părinţilor în Londra, necesitatea acesteia de a-şi finaliza studiile în Los Angeles şi un continuu sentiment de abandon o duc pe eroină în faţa unor alegeri destul de neinspirate, de-a lungul vieţii. Ea rămâne, cumva, prinsă în adolescenţă şi caută, cu…